Friday, 2 December 2016

Pascal Quinard, "Sexul și spaima"

 - ebook



Perioada lecturii: 5 octombrie  – 29 noiembrie 2016

Votul meu:



În excelentul său articol Le texte littéraire, la lettre et l’image selon Pascal Quignard, Olivier Sigrist atrage atenția asupra faptului că este important să ne amintim, atunci cînd îl citim pe Quignard, că acesta se consideră un reprezentant al retoricii speculative, cea care opune relației filosofice cunoaștere/ rațiune dihotomia metaforă/ logos. Scriitorul, crede el, se situează cel mai aproape de nașterea logosului, opunînd cuvintelor, simple veșminte disimulatoare, nuditatea înspăimântătoare a limbajului: „Ce que son écriture tente de dessiner est cet écart entre la chose à jamais perdue et le langage, écart entre la chose du sexe et la sexualité organisée par le discours. Il nous en fait saisir la réalité en débusquant le transport constant des mots, des lettres.”

Precizare care adaugă o a doua interpretare temei enunțate succint de titlu, ce părea să se refere doar la efectele pe care le are sexul asupra psihicului începînd cu civilizația romană, unde el se definește în special în raport cu moartea, a cărei fascinație meduzantă (și să nu uităm că fascinatio provine din fascinus, traducerea latinească a grecescului phallos) încearcă s-o eludeze privind-o numai cu coada ochiului. Potrivit acestei a doua interpretări, eseul Sexul si spaima propune de asemenea o privire metaforică spre originea limbajului, după cum o anunță, dealtminteri, o metaforă (deocamdată) criptică din Avertisment:

Fascinația este percepția unghiului mort al limbajului. Iată de ce această privire este întotdeauna laterală.

Thursday, 17 November 2016

Mircea Cărtărescu, "Solenoid"

 – Humanitas 2015 ISBN 978-973-50-5059-7; 838 p


Perioada lecturii: 5 septembrie – 12 noiembrie 2016
Votul meu:


M-am abținut, cu greu, tre’ să mărturisesc, să citesc în avans vreo recenzie la Solenoidul lui Mircea Cărtărescu, chiar dacă tare-mi mai făceau cu ochiul atît excelentul (cum am constatat după aia) articol Et in Solenoid ego!   publicat în Adevarul.ro de Doinel Tronaru pe 1 iunie 2016, cît și necruțătorul Fratele meu geamăn, scriitorul  publicat de Nicolae Manolescu în România literară din aceeași lună, pentru că știam că este vorba despre o carte controversată și eram curioasă să văd dacă părerile mele, neinfluențate aprioric, vor coincide cu ale lor.

Din păcate, coincid în mare parte, în ciuda faptului că am început lectura fără idei preconcepute, ba chiar sperînd că-mi va plăcea mai mult decît Orbitor, carte pe care o considerasem, la vremea ei, pretențioasă și artificială, salvată doar de extraordinara imagine a Bucureștiului, care se regăsește în parte și în romanul de față.

Nicolae Manolescu distinge două planuri compoziționale ale romanului: realist și oniric. Eu aș adăuga un al treilea, cel SF. Ca și ilustrul critic („Dacă mă puneţi să aleg între aceste planuri (suprapuse, încrucişate, îmbârligate, confundabile), nu ezit a-l prefera pe cel dintâi”), consider de departe primul plan ca fiind cel mai izbutit, al doilea în mare parte interesant dar oarecum căutat, în timp ce al treilea este, cum bine observa Doinel Tronaru, destul de juvenil și superficial („Speculații precum teseractul lui Hinton sau universurile multidimensionale este preferabil să rămână în zona SF-ului, de unde provin, nu cred că reprezintă soluţii la problemele metafizice, decât la un nivel foarte facil”).

Dar să le luăm pe rînd. Din componenta, ca să zic așa, realistă, sînt remarcabile mai ales două imagini: școala și orașul.

Universul școlar din epoca ceaușistă este reconstituit magistral, cu toate absurditățile lui de care puțini își mai aduc aminte: colectele de maculatură și de sticle goale (într-o imagine apocaliptică în care acestea amenință să îngroape întreaga scoală), matricola atît de obligatorie încît a ajuns să fie tatuată de maistrul de atelier pe umărul copiilor cu acul de pirogravat încins la roșu, educația prin bătaie în ale cărei beneficii crede majoritatea profesorilor, discuțiile absurde și meschine din cancelarie și din timpul consiliilor profesorale, creînd portrete și situații la limita între satira necruțătoare caragialeană și absurdul la fel de necruțător urmuzian, ca aceea în care doamna Rădulescu își pierde ghiulul cu dublă funcție – de bijuterie și de instrument de tortură a elevilor, și-l bănuiește pe maistrul Eftene că l-a furat numai pentru că era țigan, iar acesta își smulge cu cleștele dintele de aur din gură în fața cancelariei și i-l oferă pe post de inel. Școala însăși, ca de altfel și casa „ca un vapor” a naratorului, e un misterios labirint în care acesta se pierde neîncetat și face mereu descoperiri surprinzătoare:

Casa mea are zeci, sute sau mii de camere. Niciodată, cînd intru pe o ușă, nu știu unde ajung. Toate sunt tăcute, cu macrameuri uriașe pe mese, cu bomboniere de cristal roșu pe cîte un gheridon, cu vitrine în care navighează machete de veliere.

Dacă interioarele (și includ aici atît policlinica cît și fabrica părăsită) amintesc de cel care-l buimăcise pe eroul din La țigănci, orașul însuși amintește uneori de o altă nuvela eliadescă, Pe strada Mîntuleasa, cu străzile lui întortocheate, fie seducătoare, fie dezolante și vag amenințătoare, pline de promisiuni care nu se împlinesc nicicînd. Bucureștiul, „cel mai trist oraș din lume”, ca și Parisul lui Henry Miller, ca și New-York-ul lui John Dos Passos, e un tărâm al contrastelor, mizer și fascinant, construit cu jalnica emfază peste Cuțarida lui Eugen Barbu, de pe care-și va lua zborul, literalmente, la final, într-o glorioasă metaforă a demistificării:

Căci Bucureștiul, lumea mea, atîrna acum în văzduh deasupra gropii de infern pe care-o ascunsese întotdeauna, ca o coajă pe-o rană purulentă și pe care-acum, printr-o dezrădăcinare supremă, o scosese în sfîrșit la iveală.

O imagine de Fata Morgana menită, ca atîtea altele în roman, să facă tranziția între real și oniric, tranziție care, din păcate, nu-i izbutește întotdeauna. Componenta onirică încearcă să organizeze discursul narativ conform clasificării lui Calcidius, care distingea trei feluri de vise: visum, oneiros (produse de sufletul superior); admonitio sau chrematismos (trimise de îngeri sau de demoni) și orama (revelația), singura care duce la cunoaștere:

Orama e vocea șoptită, fără coarde vocale și traiect fonator, care te cheamă-n miez de noapte pe nume. E ceea ce-ți șoptești ție însuți, tu, care știi cu mult mai mult, care știi de fapt totul, către tine, cel ce nu știe că știe.

Cu toate că cele trei tipuri sînt ușor identificabile în text, planurile rămîn adesea deranjant de distincte, realitatea nu lunecă firesc în vis (ca la Eliade, de pildă), există mereu o barieră, o alăturare forțată, cele două lumi rămîn de cele mai multe ori două lumi, clar delimitate, două povești, două desene puse unul lîngă celălalt fără justificarea potrivirii, a continuității. Dar există și pasaje de mare virtuozitate în care simbioza îi reușește  perfect (iar sînt de acord cu N. Manolescu – ce roman genial ar fi fost acesta dacă n-ar fi fost atît de lung), ca imaginea Bucureștiului plutind în vazduh pe care am citat-o deja, sau ca aceea a femeilor grase, aparent doar o imagine  bizară pentru tipologia femeii obișnuite (vânzătoarele de pîine, remaieuza de ciorapi, taxatoarele, surorile și asistentele medicale, femeile de serviciu, etc.), în fond ființe artificiale, produse în serie în subsolurile biroului din Circa de Miliție Floreasca, în scopuri obscure:

Identice, cu trăsăturile feței abia schițate, de parcă doar grăsimea barocă de sub pielea lor ar fi fost expresivă, cu sexul închis între picioarele elefantine, se bălăceau în căzi și cisterne în care se-încrețea o apă verde, alunecau prin tuburi alambicate, îşi scuturau pletele roșii, galbene și portocalii sub sorii grei, simetrici, incomprehensibili ai unor zodiacuri ciudate.

Componenta SF, cea mai slabă verigă a romanului, negociază imagini neconvingătoare, lipsite de forță evocatoare și uneori de-a dreptul ridicole, desprinse parcă din ufologia de senzație, condimentate uneori absurd cu fragmente din povești orientale (ca episodul sticlei albastre care pare a trimite la lampa lui Aladin, de exemplu). Imaginea mîntuitorului sarcopților nu mi-a spus absolut nimic, poate pentru că, revin iar la observațiile lui Doinel Tronaru, n-are sens „să-l reduci pe Dumnezeu la o problemă de topologie, iar pe Iisus să-l vezi ca pe un avatar / eon cvadridimensional, chiar dacă matematica este una dintre căile legitime de căutare ale Divinităţii, alături de toate celelalte.”

Poate că există totuși, cel puțin în artă, o a patra dimensiune, aceea pe care se străduiește critica dintotdeauna s-o scoată la iveală – ceea ce eu aș numi, în lipsa unui termen mai bun, componenta metaromanescă. Celelalte trei componente n-ar constui, din aceasta perspectivă, decît prelungirea  în exterior a peisajului interior al unui scriitor ratat, eroul narator, trăind de-a pururi înlăuntrul cărții sale pe care o țese în juru-i ca un vierme de mătase. Numai din interior poate el privi, cum spunea Nichita, „din toate părțile deodată”, numai din interior își poate croi mantia (de pixeli, dacă vreți) din hălci de realitate, deșeuri de vise și fantasmagorii științifice și pseudo-științifice, începînd drumuri pe care nu le sfîrșește niciodată pentru a protesta împotriva acelei arte care se încăpățînează să deseneze uși iluzorii spre o cunoaștere pierdută în a patra dimensiune, insondabilă și inefabilă:

Pentru că nu sunt scriitor, am privilegiul insondabil să scriu dinăuntrul manuscrisului meu, înconjurat din toate părțile de el, surd și orb la orice m-ar distrage de a munca mea de ocnaș. Nu am cititori, nu am nevoie să-mi pun semnătura pe-o carte. Aici, în pîntecul manuscrisului, rătăcind printre intestinele lui întortocheate, ascultîndu-i straniile bolboroseli, îmi simt libertatea, îmi simt și însoțitorul ei obligatoriu: nebunia.


N-am să deplîng, ca Nicolae Manolescu, o carte care ar fi putut fi genială dar nu este, mai ales că mi se pare lejer răutăcioasă observația din finalul recenziei sale, că „Solenoid este un roman amorf, fără o construcţie limpede, în orice caz, vizibilă cu ochiul liber, curgând oarecum la întâmplare, pe măsură ce e scris, încrustând în epica lui poveşti diverse și minunate, biografii legendare, parabole strălucitoare, dar lăsându-ne finalmente sur notre soif.” Și aceasta din mai multe motive, chiar daca unele mai degrabă sentimentale decît literare. Întîi și-ntîi pentru că am cărat cu drag ditamai cărămida din România peste ocean, fiind un cadou de la surioara mea iubită; apoi, pentru că mi s-a părut mai citibilă decît Orbitor, deși nu la nivelul unora dintre nuvelele sale și în nici un caz la nivelul poeziei, căci ca poet ramîne Mircea Cartarescu marele meu favorit; pe urmă, pentru că tare m-a înduioșat episodul cu Tăunul, care mi-a amintit că și pe mine m-a impresionat această carte pînă la lacrimi, cam pe la aceeași vîrstă cu a eroului-narator; și, last but not least, pentru cît de uncannily s-au suprapus scenele din cancelaria școlii 86 peste amintirile mele de pe cînd eram un biet profesor stagiar, nu în margine de București, ci de lume.

Friday, 21 October 2016

Dan C. Mihăilescu, "Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare"

- Humanitas 2013. ISBN 978-973-50-4250-9 ; 194 p.



Perioada lecturii: 5 – 17 octombrie 2016

Votul meu:




Cînd palatul şi biblioteca nu mai sînt decît nişte închisori ceva mai rafinate

După dezamăgitoarele lecturi ale romanelor unor scriitoare ca Cella Serghi  şi Anişoara Odeanu, începusem să cred că îndemnul lui Heliade-Rădulescu (uşor adaptat pentru a se potrivi contextului în „Scrieţi, fetelor, orice, numai scrieţi”) se reverberase pînă în perioada interbelică, pentru a umple locul acela unde ar fi trebuit să se afle literatura noastră feminină şi care părea sa fie ocupat cu adevărat doar de un singur nume şi acela pus în dreptul scrierilor de calitate, dar care nu-s capodopere: Hortensia Papadat-Bengescu. A trebuit să-mi pice în mînă cartea lui Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare, ca să-mi revizuiesc opiniile, vorba lui Caragiale, pe ici pe colo,  şi anume în punctele esenţiale.

E adevărat că opera celor paisprezece figuri evocate (şi care nu toate aparţin numai perioadei interbelice) face parte din zona aceea a literaturii care ezită între ficţiune şi non ficţiune, fiind vorba de jurnale, memorii şi epistole, dar, poate că, aşa cum susţine autorul în prefaţa sa, memorialistica s-ar cuveni şi ea inclusă în beletristică, alături de literatura epistolară. Pînă una alta însă, pentru că, aşa cum se întîmplă cu operele de acest fel, graniţa dintre autor şi narator se estompează, figurile evocate, plătind într-un fel sau altul, ca să împrumut frumoasa metaforă a autorului,  vamă atît vieţii cît şi literaturii, se transformă în eroine exemplare, dînd naştere, în viziunea lui Dan C. Mihailescu, a trei tipuri, la fel de  exemplare, ale feminităţii româneşti: prinţesa, intelectuala, martira.

Tuesday, 11 October 2016

Al. O. Teodoreanu, "Politice şi apulitice"

- editura Victor Frunză, 1996. ISBN 9-789-739-120-159; 70 p.



Perioada lecturii: 11 decembrie 2012

Votul meu:



Am dat din întîmplare printre cărţile mele electronice  peste acest volumaş apărut la editura Victor Frunză pe care l-am citit dintr-o suflare, amuzîndu-mă copios. Am constatat cu această ocazie că unele epigrame le cunoşteam, dar eram convinsă că fac parte din folclorul urban (d.e. "Zece membri de partid") – convingere nu în totalitate deplasată, ţinînd cont de faptul că multe dintre versurile sale au intrat cu adevărat în memoria colectivă, unele, după buna tradiţie a oralităţii, fiind atît de modificate încît, aşa cum observă Wikipedia, nu se mai poate considera că-i aparţin.

Spumoase şi delicios de licenţioase, epigramele nu iartă nimic: nici figurile importante ale epocii, nici clasele politice, nici confraţii scriitori, nici propria înclinaţie bahică.

Lui Victor Eftimiu, Păstorel  îi pune cu umor la îndoială virilitatea... poetică:

"Eftimiu trubadur
Sperie Parnasul!
Cum zăreşte câte-un cur
I se scoală, … nasul!"

Saturday, 8 October 2016

Lucian Boia, "Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)"



 – Humanitas, București 2016 ISBN 978-973-50-5278-2 ; 230 pagini



Perioada lecturii: 22 septembrie – 4 octombrie 2016

Votul meu : 4/ 5 stele


Societatea civilă românească se încheagă extrem de greu. (...) „Binele public” este și astăzi un concept destul de străin mentalității românești.


Mai mult decît atît, aș spune eu: pentru majoritatea românilor, nimic nu e mai presus de „binele personal”, iar orice preocupare (a altora, evident) pentru „binele public” este privită cu uimire, atunci cînd nu este luată de-a binelea în rîs. De aceea, sînt cîțiva ani buni de cînd nu mai împărtășesc mirarea lui Lucian Boia privind modul de gîndire pînă și al unor respectabili intelectuali români, pentru că, pe de o parte, intelectualitatea românească are o lungă tradiție în a sta (oarecum) drept și a judeca strîmb (apogeul constituindu-l nu comunismul, în care aveau măcar scuza constrîngerii, ci (in)glorioasa perioadă interbelică), iar pe de altă parte de cîte ori nu au sacrificat și ei binele public pentru cel personal. Așa se face că, auzind vara asta de la o persoană de altfel dragă mie panseul „Nu contează cine e la putere atîta vreme cît ne dă”, am zîmbit detașat și fără indignarea de anțărț, cînd o asemenea afirmație m-ar fi trimis la război cu toată lumea aia care consideră că i se cuvine să i se dea. Dovadă, probabil, că m-am învățat în cele din urmă cu ideea că aceasta e Românica noastră de azi care, așa cum observă just autorul, dacă se va schimba vreodată nu va fi din interior, cum nici cea de ieri și de alaltăieri nu s-a schimbat din interior, ci sub presiunea unor forțe mai presus de ea:


Rămîne să sperăm că istoria ne va fi în continuare aliată. Odată ce am intrat în logica unei democrații de tip occidental, s-ar putea ca mecanismul acesta să se dovedească mai puternic decît inerțiile noastre.

Friday, 30 September 2016

Alexandr Soljenițîn, "Arhipelagul GULAG" vol. al III-lea

– e-book; traducere, note și tabel cronologic de Nicolae Iliescu; Postfață de Ion Vasile Șerban (apărut la Editura UNIVERS București, 1998)



Perioada lecturii:  5 aprilie – 13 septembrie 2016

Votul meu:



Pe 31 ianuarie 2016, cînd începeam cu timiditate și oarecare strîngere de inimă lectura masivei opere a lui Alexandr Soljenițîn, Arhipelagul GULAG, știam despre Gulag „doar” că era simbolul cel mai înfricoșător al represiunii staliniste și că desemna un vast teritoriu amenințător, delimitat vag (pentru mine) geografic prin nordul Rusiei, unde se afla cea mai mare închisoare (nu știam atunci că erau de fapt mai multe) pentru deținuții politici din fosta URSS. Citisem destule despre acest gen de închisori, de la opere de ficțiune a căror asemănare cu realitatea nu era deloc întîmplătoare, ca mărturia lui Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pămînteni a lui Marin Preda, la cărți de memorii scoase parcă din somnul rațiunii ca Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt sau Reeducarea de la Aiud a lui Demostene Andronescu, așa încît mă consideram oarecum pregatită pentru o lectură din care știam că nu vor lipsi pagini atroce.

Wednesday, 14 September 2016

Kingsley Amis, "Jake’s Thing"


 – Penguin Books 1980, ISBN 0140050965/ 9780140050967 ; 288 p.



Read from August 15th to September 9th 2016

My rating


During the twenty-minute waiting between the two buses I have to take to go to work every day I – read of course, what else? Usually slim books that don’t weigh a lot in my purse, like Kingsley Amis’s Jake’s Thing, which I borrowed from a friend of mine who bought it in a second-hand bookstore without looking inside, as I realized when I grabbed it one morning and opened it happily and impatiently (for Lucky Jim is one of my favourites and I was looking forward to something in the same tonality) in the bus station to suddenly realize that the first chapter was missing. Since the second one began at page 5, I decided that whatever events were presented in the first three (coz I excluded the title page, of course) could be read afterwards and thus, following a Cortazar recipe, I read the novel as it was and went in search of the first chapter afterwards. Lucky me, I found it on Amazon, which was offering it as a sample of its kindle edition.

I don’t want to suggest, with this long introduction, that the story of the reading was more interesting than the story itself; it was just that it made me able to recapture a long-lost memory from my childhood holidays at my grandparents’ house in a mesmerizing countryside (though, alas, not in Combray!), with long sunny days during which I used to climb dusty attics looking for old, dilapidated books I devoured despite missing covers or pages or both. I did not care much then about the indestructibility of the text, nor did I bother with the idea that even a single missing word can leave a gaping hole in a narrative. On the contrary, I loved to fill in the blanks with my own words, to guess and even re-write the missing parts.

Monday, 12 September 2016

Samuel Beckett, "The Unnamable"

 – e-book



Read from: September 25th to October 3rd 2013

My rating:


Imagine the creative impulse is a black hole from which rises a bewildered narrative voice, which tries to make sense only of itself, not of the world. Which tries to become a character, or a body, or a feeling, or a story, and struggles to accept both sides of every coin. Like a picture made only of colours, colours that burst, that flow, that spring from the canvas in no apparent order and coherence – The Unnamable is made only of words, whirlwinding round and round the reader in an endless monologue, questioning, negating and accepting, forever defining the unity of opposites:

I'm there already: I'll start looking for me now, I'm there somewhere. It won't be I - no matter, I'll say it's I. Perhaps it will be I.

Tuesday, 6 September 2016

Ludmila Ulitskaya, "The Funeral Party"

Translated from the Russian by Cathy Porter – e-book


Read from August 29th to 31st 2016

My rating:


I definitely have to report it J: Ludmila Ulitskaya’s Funeral Party has stolen my dream – my nightmare, that is. I think I’ve already talked about it elsewhere, this recurrent dream I have in which I find myself stranded in Romania with no money and no job (although sometimes I dream that my former school took pity on me and employed me again), freaking out about my bills, my job and my home in Quebec. Over the years I’ve often dismissed this dream of mine as the embodiment of some lack of security about my position and role in my adoptive country that haunts my subconscious. I had to read Ludmila Ulitskaia’s book to learn on one hand that my nightmare was not unusual nor singular and on the other hand that another interpretation, subtler and cleverer could be found: a deep nostalgia of the immigrant for his/ her native land combined with the fear of the same nostalgia – fear to succumb it, that is:

Thursday, 25 August 2016

Sarane Alexandrian, "Istoria filosofiei oculte"

 (Histoire de la philosophie occulte) – Humanitas, 1994,  Traducere de Claudia Dumitriu. ISBN 973-28-0438-6


Perioada lecturii: 29 mai - 19 august 2016

Votul meu:



Un cadou recent de la fostul meu prof de română, Istoria filosofiei oculte a lui Sarane Alexandrian a venit taman cînd căutam literatură de specialitate pe tema sefiroturilor din Pendulul lui Foucault. Așa se explică de ce am început s-o citesc, ca să zic așa, peste rînd, dar nu-mi pare rău deloc, subiectul, foarte interesant în sine, este tratat excelent!

Autorul afirmă în prolog că a scris această carte pentru că își explică fascinația dintotdeauna a cititorilor pentru magie și vrăjitorie nu prin declinul religiei sub influența materialismului și nici printr-o „aspirație intelectuală spre miraculos”, ci prin faptul că omul are atît o gîndire pragmatică cît și una magică, că o acceptă sau o neagă, că o cultivă sau o înăbușă. Aceasta este evidentă în copilărie, persistă în vise și se revarsă în nevroze sau psihoze.

Tuesday, 16 August 2016

John Updike, "Rabbit, Run"

– Crest Books, 1965; 256 p.


Read from June 16th to July 21st 2016

My rating:


I knew almost nothing about John Updike before reading Rabbit, Run, except that he was a contemporary American writer and a pretty good stylist (and after finishing the novel I can tell you the last appreciation is an understatement). However I was expecting (I don’t know why, especially since I knew all along the novel was published first in 1960) a postmodernist approach instead of a neo-modernist one. In brief, I thought his literary prestige is due to some innovations in the narrative technique and it was quite a surprise (a delightful one) to discover that he uses to deploy his inimitable, truly mesmerizing narrative voice mostly traditional techniques. That is, there is no cleverly built up structure but a restless, rhythmic beat of a prose that discreetly and masterfully recreates a world by skillfully taming the words.

Wednesday, 20 July 2016

Jonathan Gottschall, "The Storytelling Animal (How Stories Make Us Human)"

- Mariner Books, New York 2013, ISBN 978-0-544-00234-0 248 p.



Read from June 22nd to July 16th 2016

My rating:


Someone complained that Jonathan Gottschall’s The Storytelling Animal is overgrown – that is, that all the ideas it contains could have been easily synthetized in a long article. I wouldn’t go so far, although I also felt sometimes that one point or another was discussed to its outer limits. Anyway, it was an interesting enough reading, even if not very original.

The premise of the book, disclosed by the title (quoting Graham Swift’s inspiring definition of mankind given in Waterland: “Man – let me offer you a definition – is the storytelling animal”) is that the human being is a Homo fictus, who makes up stories all his life, whether he is an artist or not, and the author takes his time in revealing how and why the fiction influences the human life, to stress “the major function” of storytelling: to shape the very human mind that shaped it, in order to prepare it for the everyday problems.

Tuesday, 5 July 2016

Virginia Woolf, "Mrs. Dalloway"

 – e-book

Read from: February 17th to 27th 2014

My rating:


Oh, these modernists, what a mess they’ve made of the narrative! What a wonderful, wonderful mess! Gone is the narrator with his arrogant omniscience, gone is the plot with its mania of ordering the events, gone is the safe timeline, gone the round characters, gone, all of them, for they are lies, they pretend to imitate reality while they do not. Or so Virginia Woolf thinks:

"Life is not a series of gig-lamps symmetrically arranged: life is a luminous halo, a semi-transparent envelope surrounding us from the beginning of consciousness to the end. Is it not the task of the novelist to convey this varying, this unknown and uncircumscribed spirit, whatever aberration or complexity it may display...?" (Modern Fiction)

Tuesday, 28 June 2016

Annie Dillard, "Living by Fiction"

 – Harper Perennial 1998; 192 p.; ISBN 0-06-091544-7


Read from May 31st to June 21st 2016

My rating:



With her “Living by Fiction”, Annie Dillard seems to contradict Emile Cioran’s belief that building on the ideas/ creations of others is a form of intellectual parasitism, such an outstanding proof is this book that criticism can be art, that it can use literature as an inspirational source to its own glory, just like art uses world to the same purpose. In fact these are the two main themes of the essay: criticism versus art and art versus the world, both suggested by the inspired title. The second one is also emphasized by a clever question asked in Introduction: “Does fiction illuminate the great world itself or only the mind of its human creator?”

The answer is gradually developed in the three parts by discussing the how, the what and why of the fiction-world relationship. Part One, “Some Contemporary Fiction”, compares what the author calls historical modernists (Kafka, Joyce, Faulkner, Gide, Woolf, etc.) with contemporary modernists (Borges, Nabokov, Beckett, Barth, Robe-Grillet, Calvino, Cortazar, etc.) to show that the techniques of the first are still employed by the latter, by looking over time, characters, point of view, fable or themes.