Friday, 16 January 2015

Anișoara Odeanu, "Anotimpul pierdut"

– e-book


Perioada lecturii : 18 decembrie 2014 – 15 ianuarie 2015

Votul meu :


Mă întreb din ce motiv i-o fi schimbat Editura Eminescu Anișoarei Odeanu. la reeditarea în 1971, titlul romanului, din Călător din noaptea de Ajun (așa cum apare el în 1936), în Anotimpul pierdut. Să fi fost din motive strict comerciale sau poate din cauza unei vagi conotații religioase a primului titlu? Habar n-am, dar schimbarea nu mi se pare un cîștig, nici din punct de vedere stilistic, nici măcar publicitar. 

În altă ordine de idei, îmi propusesem de multă vreme să citesc acest roman, pe care-l amintește și Mihail Sebastian în Jurnalul său (e adevărat, doar ca să-l înțepe un pic pe Camil Petrescu, care ar fi sfătuit-o pe autoare să-l șteargă din dedicație pe Sebastian și să-l lase doar pe el), mai ales că știam că George Calinescu o numise „întîia ingenuă a literaturii române”. Acum constat că ar fi fost probabil  o idee mai bună să încep cu poezia ei, căci am pățit ca-n proverbul acela cu pomul și cu sacul. Vreau să spun că nu am găsit prea multe argumente (pe lîngă vocea feminină și cîteva găselnițe stilistice) ca să-l înscriu printre operele memorabile ale literaturii noastre. Dimpotrivă, dacă ar fi să-l caracterizez cu un singur cuvînt, acela ar fi – banal. Banal în sensul de cuminte, în contextul în care nu propune (și nici nu ascunde) nimic extraordinar, ca să folosesc un truism. Nici în structura epică, nici în construcția personajelor, nici în perspectiva narativă, cu toată prefața extrem de laudativă a lui Camil Petrescu. Să vedem.


Structura tripartită Peter – Răscruci – Singurătate are rolul de a puncta trei etape în viața naratoarei Olga Ropescu : povestea de iubire, vindecarea treptată, redefinirea sinelui. O structură lipsită de pretenții, al cărei principal merit,  echilibrul, nu o distinge în noianul de opere de același fel, create după modelul clasic. Mi-a plăcut totuși că fiecare parte se încheie cu un gest aparent nesemnificativ, dar care încheie decisiv și simbolic un capitol de existență, printr- o imagine fie auditivă, fie vizuală fie tactilă: zgomotul pe care-l face căzînd în cutia goală ultima scrisoare a Olgăi către Peter; foșnetul ziarului deschis de aceasta imediat după ce dă glas (la propriu) suferinței sale și obrazul eroinei lipit de scoarța copacului în final.

Universul epic, atît cel exterior cît și cel interior, este descris de o tînără superficială și plicticoasă, care își lasă adesea gîndurile neterminate, spre exasperarea cititorului. Paradoxal, acesta e meritul cel mai mare al acestei proze, în care Camil Petrescu a văzut o tehnică pointilistă, lăudînd disprețul autoarei pentru „efecte” narative. Perspectiva e lineară atît din punct de vedere temporal cît și afectiv. Într-adevăr, personajul e absolut credibil în monumentala sa banalitate, bovaric într-o cheie atît de minoră că devine aproape invizibilă. Din „pudoare intelectuala”, ca să folosesc o altă sintagmă a lui Camil Petrescu, Anișoara Odeanu creează un narator-personaj foarte autentic în sinceritatea sa, dar de-o platitudine descurajatoare:

Avea privirea aceea groaznic de tâmpită pe care o au uneori oamenii îndrăgostiți. Nu-l iubesc pe Peter, e stupid să se creadă că trebuie neapărat să-l iubești pe un om la care te gândești mai mult. Eu, de exemplu, mă gândesc la Peter pentru că n-am ce să fac până se servește masa.

Candoarea unor afirmații ca aceea de mai sus poate să amuze o vreme, dar devine plicticoasă prin repetiția mecanică, iar ceea ce ar fi fost un subiect foarte interesant pentru o nuvelă (si-mi vin în minte Oamenii din Dublin ai lui Joyce), devine obositor prin lungime.

Cît despre cele două personaje masculine, ele sînt, evident, șterse, pentru că eroina nu poate (sau nu vrea) să le cunoască nici un pic. Informațiile vagi și trecute prin sensibilitatea de rinocer a Olgăi conturează un Peter imatur și antipatic și un Mircea care ar fi putut deveni o figură memorabilă dacă naratoarea l-ar fi lasat.

Din cînd în cînd totusi, găsești mici bijuterii stilistice care te scot din amorțeală și te fac, vorba lui Bacovia,  să cetești înainte. Cele mai izbutite sînt comparațiile: „Mă simțeam agățată de Peter, toată, ca ornamentele de bradul de Crăciun…”; „Ivi, plângând mereu, îmi dădea impresia unui copil cu scutecele veșnic ude.”; „Valurile băteau malurile spumos, toată plaja era udă. Închideam ochii și o ascultam cum sună ca și când s-ar goli câte un vas de apă în altul, nesfârșit.”

Din păcate, ele sînt înecate de cumplitul convenționalism al altora, care contrazic afirmația lui Camil Petrescu privind neobișnuita putere descriptivă a autoarei: „E-n haine de flanelă bej, cu tot soarele adus cu el, Peter. N-are ochelari și e foarte frumos. Surâde cu gropițe în obraji și observ pentru întâia dată că are buzele foarte fin desenate.”; „Am pus-o în plic, am coborât jos în zumzetul primăverii de pe străzi și am pus-o la cutie.”


În concluzie, un roman cuminte, neremarcabil nici din punctul de vedere al formei, nici al conținutului. Nu pierzi nimic citindu-l, dar nici ignorîndu-l. Așa și-așa.

2 comments:

  1. Înțeleg că n-a fost totuși plictisitor. Atunci ar fi fost greu de terminat lectura, nu? :)

    ReplyDelete
  2. A fost pe muchie de cutit, totusi :)))))

    ReplyDelete