Thursday, 25 August 2016

Sarane Alexandrian, "Istoria filosofiei oculte"

 (Histoire de la philosophie occulte) – Humanitas, 1994,  Traducere de Claudia Dumitriu. ISBN 973-28-0438-6


Perioada lecturii: 29 mai - 19 august 2016

Votul meu:



Un cadou recent de la fostul meu prof de română, Istoria filosofiei oculte a lui Sarane Alexandrian a venit taman cînd căutam literatură de specialitate pe tema sefiroturilor din Pendulul lui Foucault. Așa se explică de ce am început s-o citesc, ca să zic așa, peste rînd, dar nu-mi pare rău deloc, subiectul, foarte interesant în sine, este tratat excelent!

Autorul afirmă în prolog că a scris această carte pentru că își explică fascinația dintotdeauna a cititorilor pentru magie și vrăjitorie nu prin declinul religiei sub influența materialismului și nici printr-o „aspirație intelectuală spre miraculos”, ci prin faptul că omul are atît o gîndire pragmatică cît și una magică, că o acceptă sau o neagă, că o cultivă sau o înăbușă. Aceasta este evidentă în copilărie, persistă în vise și se revarsă în nevroze sau psihoze.


Punctul meu de vedere admite... că nu am ieșit total din credințele magice și că, probabil, nu vom ieși niciodată: omul cel mai rațional din lume le păstrează în el, estompate și deghizate. Ele nu tind să dispară, ci să se ascundă din ce în ce mai adînc sub aparențe logico-pragmatice.

Alexandrian ține să sublinieze că studiul său nu favorizează gîndirea magică în detrimentul gîndirii pragmatice, nici filosofia ocultă în detrimentul celei clasice; el doar atrage atenția asupra unui curent „neglijat de învățămîntul academic, lăsat în voia falșilor profeți și de la care putem împrumuta noțiuni pentru cercetarea adevărului.”

Eseul are opt capitole, primele două ocupîndu-se de gnosticism și de catarism, celelalte șase de ramurile principale ale filosofiei oculte: aritmozofia, alchimia, artele divinatorii, taumaturgia, comunicarea cu invizibilul și magia sexuală.

Gnoza, mișcare precreștină al cărei reprezentant principal a fost școala din Alexandria, a combinat iudaismul cu filosofia greacă, dînd Vechiului Testament o interpretare aristoteliciană. „Religia” gnostică nu are o personalitate centrală, ci este „cultul unei valori transcendente Gnosis (Cunoașterea), decretată superioară credinței”. Încercînd să răspundă la întrebarea „Dacă există un Dumnezeu, de ce există Răul în univers?”, ea a ajuns la concluzia că „există doi Dumnezei, un Dumnezeu rău. Dumnezeul evreilor și al creștinilor, care a creat lumea și a făcut-o atroce, și un Dumnezeu bun „Străinul”, îndepărtat, inaccesibil, care nu intervine în treburile de pe pămînt cărora nu le acordă nici o atenție.”

Deși gnosticismul se încheie în secolul al V-lea odată cu victoria creștinismului asupra păgînismului, influența sa s-a păstrat pînă în zilele noastre, autorul văzînd de exemplu în suprarealiști succesorii ei datorită credinței în mîntuirea prin vis.

Cabala a fost o mișcare medievală al cărei nume, însemnînd „tradiție” era deja folosit în literatura post-biblică „pentru a desemna ceea ce nu făcea parte din Legea codificată, cum ar fi zicerile profetice, povestirile hagiografice.” Cabala este de fapt o metodă de citire a Bibliei prin trei procedee: ghematria (apropierea a două cuvinte care au aceeași valoare numerală, căci literele alfabetului ebraic corespund unor cifre diferite: de exemplu Avraam=Compasiune deoarece ambele cuvinte valorează 248), notariconul (construirea unui nou cuvînt cu inițialele sau finalele diferitelor cuvinte dintr-o frază; sau, invers, extragerea dintr-un cuvînt a unei fraze întregi luînd fiecare din literele lui ca inițială a unui subiect, a unui verb și a unui complement) și temura (înlocuirea unei litere dintr-un cuvînt prin alta după anumite combinații alfabetice).

Ei au creat numeroase cuvinte si formule magice ca abracadabra, o contracție a expresiei Abrek ad habra (Trimite trăsnetul tău pînă la moarte), formulă sacră de alungare a dușmanilor.

O ramură a filosofiei oculte derivată din cabalistică este aritmozofia. Cu ajutorul mathesei (din grecescul mathesis, învățătură) teologii creștini și ocultiștii au definit viața universală combinînd metafizica și matematica, pornind de la regula că primele zece numere sînt cele mai importante (celelalte sînt o reluare a acestora): astfel 1 este numărul divin, 2, cel impur (sugerînd acuplarea deci păcatul), 3, cel benefic și așa mai departe. Interesant de știut că  superstițiile legate de numărul 13 nu au legătură cu aritmozofia ci cu vechiul calendar roman unde majoritatea idelor (zile pline de interdicții) cădeau în acea zi. 

 Alchimia în schimb, își are originile în antichitatea greacă (lexicograful Suidas definea cuvântul chemeia, chimie, „prepararea argintului și aurului”). Alchimiștilor li se datorează descoperirea apei regale, a sulfurii de arsenic, a boraxului, a amoniacului, a bismutului, a antimoniului metalic, a sulfurii naturale de arsenic, a sublimatului coroziv, a cupelației argintului și a aurului (adică purificarea lor cu ajutorul plumbului). Jung a fost fascinat de ea, găsind în simbolismul ei multe resurse pentru psihoterapeut (d.e. a asociat visele cu mandala și „psihicul obiectiv” cu concepțiile din alchimie despre mîntuire, identificînd constant psihanaliza cu alchimia).

Originea artelor divinatorii se pierde și ea în antichitate, iar metodele folosite amestecă idei vechi și noi: profeția, astrologia (ale cărei baze au fost puse de Ptolemeu), geomanția (divinația cu ajutorul pământului), fiziognomia, chiromanția, metoposcopia (prezicerea viitorului unui om după examinarea liniilor de pe frunte), oniromanția (divinația prin vise), captromanția (divinația cu oglinzi, cu derivatele cristalomanția, și hidromanția), cartomanția și rabdomanția sau bagheta divinatorie (ghicirea locurilor unde sunt izvoarele, comorile ascunse și persoanele dispărute cu ajutorul unui bețișor de alun care începe să tremure în apropierea lor). 

În ceea ce priveste medicina, cea ermetică, făcînd apel la metafizica creștinismului ezoteric sau a Cabalei, s-a opus celei oficiale, bazată pe logica lui Aristotel, care era dominată de scolastică și controlată de Biserică. Părintele ei este Paracelsus, care a promovat medicina spagirică (de la spao, separ, și ageiro, unesc) „care reunea principiile chimice ce puteau să separe purul de impur, sănătatea de boală”,  și care stă la baza medicinei homeopatice. Plantele pentru remedii erau alese în functie de „pecețile” care arată cărei părți din corp îi sînt rezervate: rădăcina de orhidee care seamănă cu organul genital masculin se va folosi la tratarea iritațiilor acestuia, căldărușa este bună pentru bolile de ochi, bobul, pentru durerile de rinichi etc.

Comunicarea cu invizibilul este o parte importantă a practicilor oculte, căci de milenii omenirea se crede înconjurată de spirite invizibile, fie ele îngeri, demoni sau suflete rătăcitoare. Pentru a le contacta se practica fie goeția (de la grecescul goa, urlet), prin care se invocau  demoni, fie duetele mediumnice, atunci cînd nu apărea iluminarea, coborîrea grației divine asupra individului.

Cea mai secretă doctrină a filosofiei oculte este însă magia sexuală, „rezultatul a două tendințe: mistica erotică, proprie pasionaților care-și idolatrizează ființa iubită, sacralizînd pretinsele impurități corporale, continuînd tradiția religiilor primitive cu un cult al falusului și cu riturile scatologice, și mistica creștină, glorificînd sufletul în detrimentul trupului, reprimînd elanurile senzuale, dintr-o preocupare legitimă de a face să dispară bestialitatea din omenire.”

Teologii și medicii Evului Mediu alcătuiseră o adevărată ontologie a actului sexual, cu următoarele caracteristici: scop procreator (se credea că fecundarea se făcea prin amestecul seminței masculine cu cea feminină, deci orgasmul femeii era important iar frigiditatea era luată foarte în serios); interzicerea avortului și condamnarea libertății sexuale a femeii pentru că ducea la sterilitate. Actul sexual avea deci fie o funcție procreatoare în căsătorie, fie  devenea o cale spre sfințenie dacă putea fi înfrînat.

Filosofia ocultă și-a asimilat acest dat patetic și, combinîndu-l cu reminiscențe ale păgînismului, a extras din ceea ce rezulta două sisteme (...): pe de o parte, erotismul diabolic, luînd cu exagerare asupră-și desfrîul pentru a combate răul prin rău sau pentru a obține o putere întunecată; pe de altă parte, sanctificarea sexului, îndepărtînd noțiunea de păcat din plăcerile trupești și căutînd în ele condițiile unui nou cult sacru.


Concluzia autorului este că filosofia ocultă este utilă pentru că propune cîteva mijloace de a separa Binele de Rău în fiecare dintre constantele sale: în analiza rațională a superstițiilor, în credințele sale (că omul are o triplă natură, că se poate comunica cu lumea de dincolo, că energia sexuală are puteri metafizice etc.) cît și în intenția de a crea o medicină paralelă, continuînd tradiția lui Democrit.


 Omenirea va fi, din ce în ce mai mult, preocupată să topească într-o aceeași Tradiție postulatele originale ale păgînismului antic, ale creștinismului ezoteric, ale religiilor orientale și ale dialecticii occidentale pentru a crea un sistem de gîndire cu adevărat universal. Un asemenea ideal nu va fi îndeplinit decît prin perfecționarea comportamentelor inițiatice utilizate încă din vremea Gnozei, astfel încît să ducă la acțiuni și opere în care magicul va fi în deplină armonie cu pragmaticul pentru a preamări viața.

No comments:

Post a Comment