Thursday, 17 November 2016

Mircea Cărtărescu, "Solenoid"

 – Humanitas 2015 ISBN 978-973-50-5059-7; 838 p


Perioada lecturii: 5 septembrie – 12 noiembrie 2016
Votul meu:


M-am abținut, cu greu, tre’ să mărturisesc, să citesc în avans vreo recenzie la Solenoidul lui Mircea Cărtărescu, chiar dacă tare-mi mai făceau cu ochiul atît excelentul (cum am constatat după aia) articol Et in Solenoid ego!   publicat în Adevarul.ro de Doinel Tronaru pe 1 iunie 2016, cît și necruțătorul Fratele meu geamăn, scriitorul  publicat de Nicolae Manolescu în România literară din aceeași lună, pentru că știam că este vorba despre o carte controversată și eram curioasă să văd dacă părerile mele, neinfluențate aprioric, vor coincide cu ale lor.

Din păcate, coincid în mare parte, în ciuda faptului că am început lectura fără idei preconcepute, ba chiar sperînd că-mi va plăcea mai mult decît Orbitor, carte pe care o considerasem, la vremea ei, pretențioasă și artificială, salvată doar de extraordinara imagine a Bucureștiului, care se regăsește în parte și în romanul de față.

Nicolae Manolescu distinge două planuri compoziționale ale romanului: realist și oniric. Eu aș adăuga un al treilea, cel SF. Ca și ilustrul critic („Dacă mă puneţi să aleg între aceste planuri (suprapuse, încrucişate, îmbârligate, confundabile), nu ezit a-l prefera pe cel dintâi”), consider de departe primul plan ca fiind cel mai izbutit, al doilea în mare parte interesant dar oarecum căutat, în timp ce al treilea este, cum bine observa Doinel Tronaru, destul de juvenil și superficial („Speculații precum teseractul lui Hinton sau universurile multidimensionale este preferabil să rămână în zona SF-ului, de unde provin, nu cred că reprezintă soluţii la problemele metafizice, decât la un nivel foarte facil”).