Tuesday, 25 April 2017

Julius Evola, "Metafizica sexului"


- (Metafisica del sesso), Humanitas, 1994 ISBN 973-28-0476-9. Cu un eseu introductiv de Fausto Antonini. Traducere de Sorin Mărculescu




Perioda lecturii: 28 decembrie 2016 - 31 martie 2017
Votul meu: 




În excelentul său eseu, Iubirea și Occidentul (despre care am scris aici), Denis de Rougemont face distincția între iubirea-pasiune și căsătorie (Eros versus Agape), declarîndu-le incompatibile din cauza faptului că sînt guvernate de legi diferite, prima ascultînd de legi emoționale și estetice care duc adesea la idealizarea sentimentului și la valorizarea absenței femeii, cealaltă de legi sociale și biologice, care au ca scop perpetuarea speciei, dînd ca exemple pentru prima iubirea cavalerească în care „Doamna” e adesea doar o noțiune abstractă, reflectînd nostalgia spre absolut, și pentru a doua contractele de căsătorie, bazate pe constrîngeri sociale și religioase. Totodată el urmărește laicizarea și vulgarizarea ambelor mituri atît în planul ficțiunii cît și în cel real.

Julius Evola, în eseul la fel de incitant Metafizica sexului analizează mai ales aspectul sexual al celor două tipuri de iubire, demonstrînd că la baza a ceea ce el numește „dragoste sexuală” nu stă o necesitate fizică, ci o dorință psihică. Trei idei importante se desprind din studiul lui: că erosul nu coboară omul la un nivel inferior, de animalitate, cum s-a crezut, ba dimpotrivă îl poate apropia de infinit; că egalitatea între bărbat și femeie este imposibilă pentru că țin de principii diferite (ceea ce mi-a întărit o convingere mai veche și anume că feminismul izvorăște nu atît dintr-o dorință de echitate socială, cît dintr-o încercare de escamotare a propriului sex, de care subconștientul feminin se jenează); în fine, că iubirea sexuală chiar între indivizi obisnuiți are potențialul de a reitera hieros gamos-ul primordial, întorcînd ființa limitată cu fața spre gura peșterii platoniciene. 

După ce enumeră trei dintre teoriile care au încercat fără succes să explice sexualitatea: finalismul biologic („prejudecata evoluționistă” darwinistă care consideră sexul doar un instinct animalic), impulsul genezic schopenhauerian (care presupune că un „geniu al speciei” alege si unește indivizii fără știrea lor în scopul procreației unor ființe cît mai aproape de perfecțiune) și plăcerea ca scop în sine (care pune la baza instinctului sexual tendința către voluptate a omului), Evola le opune teoria „magnetică" a iubirii (termen împrumutat de la Camille Mauclair) care explică erosul prin polaritatea sexelor ce se atrag ca într-un cîmp magnetic, idee inspirată de altfel de învățătura tradițiilor antice: de exemplu, doctrina tradițională extrem-orientală vorbește despre o energie specială sau un „fluid" imaterial, numit tsing, care ar crește proporțional cu gradul de yin și yang (esența feminină și cea masculină) care sînt prezente atît în bărbat cît și în femeie. 

...putem vorbi despre o magie naturală a dragostei, fapt hiperfizic absolut pozitiv, care intervine și în viața oamenii celor mai comuni, celor mai materialiști sau mai primitivi.” (s.a.)

Tuesday, 4 April 2017

Bill Bryson, "Notes from a Small Island"

 – e-book



Read from December 13th 2016 to April 3rd 2017

My rating



Wikipedia  informs us that, according to the opinion of listeners expressed in a poll initiated by BBC in 2003, Notes from a Small Island is the book that represented Britain best. Indeed, even though I can’t remember who recommended this book to me, I understand why I put it on my to read list: learning that its author was an American, I was curious to see how he perceived the British way, expecting a light and humorous reading, with many a linguistic and behavioural clash.

Well, the book answered and not my horizon of expectations. There are funny scenes, mentality contrasts, vocabulary misunderstandings and so on, but they do not always rate high in quality, sometimes the intended humorous observations are flat, or even vulgar or simply doubtful, like in this quote about names (although I found further ahead some very interesting study about the same subject):

I don't remember his name now, but it was one of those names that only English people have Colin Crapspray or Bertram Pantyshield or something similarly improbable.

Wednesday, 29 March 2017

Ileana Vulpescu, "Arta conversaţiei"


 – Editura Univers, 1980. 520 p.





Perioada lecturii 1-26 martie 2017



Votul meu: 






Era în 1985, aveam vreo 15 ani, tocmai intrasem la secţia de filologie-istorie a unui liceu de prestigiu din oraşul meu natal, cînd proful de română ne-a vorbit într-o zi, în treacăt, despre romanul Ilenei Vulpescu, încă în mare vogă pe atunci, în termeni mai curînd condescendenţi, subliniindu-i însă o calitate pe care nu ştiu de ce mi-o amintesc şi acum: puternica relaţie mamă-fiică aşa cum se desprinde ea din evocarea fiicei.

Bineînţeles că la mai puţin de o săptămînă de la discuţia cu pricina eram cu Arta conversaţiei în mînă (nici nu mai ştiu de unde am luat-o, că mama, deşi avea ceva „relaţii” la librărie, nu reuşise să facă rost de ea) şi, deşi de regulă mă-nchinam la proful meu ca la un zeu (era unul dintre monştrii sacri ai liceului), de data aia n-a reuşit să-mi zdruncine convingerea că am dat peste o comoară. Cum putea fi o carte mediocră una care oferea citate atît de profunde ca:

„Pe orizontală, se uită multe lucruri. Dar oamenii mai stau şi vertical.”

Sau

„Un bărbat nu-nşeală o femeie cu o altă femeie pentru că cea de-a doua ar fi mai tânără, mai frumoasă ori mai deşteaptă decât prima, ci pentru că e alta.”

Sau (aici citez din memorie, deci se poate să fie o redare aproximativă) :

„Ïn viaţă nu reuşesc fetele cu 10 la literatură.”

Tuesday, 28 March 2017

Herman Hesse, "Steppenwolf


– Translated from German by Basil Creighton. Revised by Walter Sorrel. Penguin Books 2011, 254 p. ISBN  978-0-241-95152-1


Read from January 31st to March 24th 2017

My rating: 
s

In a note of the 1961 edition of Steppenwolf, Herman Hesse, feeling that his novel was wrongly or at least insufficiently perceived by some readers, suggests a reading key that would cover not only “Steppenwolf’s world of suffering”, but also that “positive, serene, superpersonal and timeless world of faith” represented by art and its “immortal” creators. Simply put, he encourages us to always keep in mind, while reading, the dichotomy between the material and spiritual world, dichotomy familiar to those who had already read Damien or Siddhartha.

This reading key will be elaborated by the first narrative voice in a Preface that not only makes a first portrait of the main character, Harry Haller, but also presents some of the themes of the book, such as the insignificant but suffocating bourgeois life, the call of eternity through art, the suicide solution and so on.

The Preface, written by what many a critic named the Editor, introduces also a well-known structural motive: the found manuscript (which, as we’ll see, encloses a second one). This first narrator, the nephew of Harry’s landlady, was left a copybook with a short note that gave him permission to do with it whatever he wanted to. His decision to publish it is sustained by his belief that it is a document of the time, that Harry Haller’s journey through hell is not a solitary one but represents the struggle of a generation,

“…for Haller’s sickness of the soul, as I now know, is not the eccentricity of a single individual, but the sickness of the times themselves, the neurosis of that generation to which Haller belongs, a sickness, it seems, that by no means attacks the weak and worthless only but rather those who are strongest in spirit and richest in gifts.”

Wednesday, 8 March 2017

Jean-Marc Léger, Jacques Nantel et Pierre Duhamel – "Le code Québec. Les sept différences qui font de nous un peuple unique au monde"

 – Les Éditions de l’Homme, 2016 ; 240 p. ISBN 978-2-7619-4641-4



Lu du 8 au 28 février 2017
Mon vote:




De ce livre, mes amis Francine et Claude m’avaient parlé avec enthousiasme un soir, devant une tasse de thé au Centre-Ville de Montréal, pendant qu’on attendait voir un film… roumain, auquel c’étaient eux qui m’avaient invitée, car il y a toujours un désir d’échange culturel entre nous – eux, ils veulent apprendre plus sur mon pays d’origine, moi sur le leur, qui peu à peu est devenu aussi le mien. Le lendemain, quand on s’est rencontrés de nouveau, cette fois chez eux,  ils me l’ont prêté volontiers et, malgré le grand nombre de statistiques, la lecture n’a pas du tout été ennuyeuse, au contraire, grâce à l’approche facile que les auteurs ont su donner à leur sujet.

D’ailleurs, le premier d’entre eux, Jean-Marc Léger, est le créateur de la plus grande firme de sondage canadienne, tandis que Jacques Nantel est professeur émérite dans le domaine de marketing à HEC (École des hautes études commerciales de Montréal) et quant à Pierre Duhamel, il est un journaliste spécialisé en économie et en affaires. Avec un tel trio, les résultats ne pouvaient être que les meilleurs.

Thursday, 16 February 2017

Doina Ruști, "Manuscrisul fanariot"

Polirom 2015, 294 p.
ISBN 978-973-46-5326-3





Perioada lecturii: 17 ianuarie – 7 februarie 2017

Votul meu :


Vă mai amintiți de ferma poziție anticalofilică a lui Camil Petrescu, cel care declarase război scrisului frumos, respingînd toți tropii cu excepția comparației, în scopul capturării autenticității? Ei bine, romanul Doinei Ruști, Manuscrisul fanariot, suprasaturat de figuri de stil, pare să contrazică bonom această poziție, dovedind că autenticitatea se poate realiza chiar și prin măritișul improbabil între un Ionel Teodoreanu și un Mihail Sadoveanu, adică prin amestecul arhaismului discret, al regionalismului pitoresc și al argoului impudic cu epitetul multiplu, cu metafora copleșitoare și cu comparația năvalnică:

În nici una dintre limbile pe care le învățase nu exista atîta tărie, nici măcar în dialectul tribului său, cum se revărsa din sonoritatea cuvîntului pizdă. Avea aspreala de țuică și dulceață de afion, era împîclit de fumul celor mai parfumate ierburi. Avea ecou. Făcuse o călătorie lungă prin gurile lumii. Era bătrîn. Era rezistent. Era cuvîntul lui preferat dintre cuvintele rele.

Friday, 3 February 2017

Henriette Walter, "Honni soit qui mal y pense"

 – Éditions Robert Laffont, S.A. Paris 2001. 446 p. 
    ISBN 978-2-253-15444-0



Lu du 5 décembre 2016 au 30 janvier 2017

Mon vote :


C’est grâce à ma très chère amie Francine et à son grand amour pour la langue française que j’ai découvert Henriette Walter il y a quelques années. C’est elle qui m’a recommandé le premier livre que j’allais lire de cette excellente linguiste, Le français dans tous les sens, tout comme c’est elle qui m’a fait cadeau le deuxième, Honni soit qui mal y pense. Et j’ai retrouvé avec satisfaction dans ce dernier la même façon simple et intéressante de présenter les faits scientifiques sans quand même les vulgariser, la même vivacité et tendre ironie qui avait fait de l’histoire du français un bildungsroman dans le premier volume et qui transforme l’étude comparé du français et de l’anglais dans une histoire d’amour dans celui-ci.

De plus, il a été amusant, en relisant ma critique du Français dans tous les sens, de remarquer que je l’avais commencée avec une histoire de faute d’orthographe drôle (« blé dinde »), dont j’ai trouvé en plaisantant une justification étymologique dans le vieux nom de la dinde – poule d’Inde. Et bien, la lecture de cet étude me permet d’aller maintenant encore plus loin et d’expliquer que le nom du blé d’Inde donné au maïs au Québec est un calque linguistique de l’anglais américain (car le britannique maize n’a jamais été employé aux Etats-Unis où on a préféré corn (qui désignait toute céréale au XVIIe siècle), après l’avoir nommé pour un temps, évidemment, Indian corn !