Wednesday, 29 March 2017

Ileana Vulpescu, "Arta conversaţiei"


 – Editura Univers, 1980. 520 p.





Perioada lecturii 1-26 martie 2017



Votul meu: 






Era în 1985, aveam vreo 15 ani, tocmai intrasem la secţia de filologie-istorie a unui liceu de prestigiu din oraşul meu natal, cînd proful de română ne-a vorbit într-o zi, în treacăt, despre romanul Ilenei Vulpescu, încă în mare vogă pe atunci, în termeni mai curînd condescendenţi, subliniindu-i însă o calitate pe care nu ştiu de ce mi-o amintesc şi acum: puternica relaţie mamă-fiică aşa cum se desprinde ea din evocarea fiicei.

Bineînţeles că la mai puţin de o săptămînă de la discuţia cu pricina eram cu Arta conversaţiei în mînă (nici nu mai ştiu de unde am luat-o, că mama, deşi avea ceva „relaţii” la librărie, nu reuşise să facă rost de ea) şi, deşi de regulă mă-nchinam la proful meu ca la un zeu (era unul dintre monştrii sacri ai liceului), de data aia n-a reuşit să-mi zdruncine convingerea că am dat peste o comoară. Cum putea fi o carte mediocră una care oferea citate atît de profunde ca:

„Pe orizontală, se uită multe lucruri. Dar oamenii mai stau şi vertical.”

Sau

„Un bărbat nu-nşeală o femeie cu o altă femeie pentru că cea de-a doua ar fi mai tânără, mai frumoasă ori mai deşteaptă decât prima, ci pentru că e alta.”

Sau (aici citez din memorie, deci se poate să fie o redare aproximativă) :

„Ïn viaţă nu reuşesc fetele cu 10 la literatură.”

Mai ţineţi minte caietele acela cu coperte moi, îmbrăcate într-un material catifelat, cusut cu motive chinezeşti? Ei bine eu aveam unul albastru pe care-l umplusem cu asemenea citate pe care le repetam apoi cu voia să m-asculte.

Amintirea acestui caiet (citatele, ca să spun drept şi să mă disculp subtil, cu excepţia aceluia din memorie, le cam uitasem) cît şi amintirea acelui entuziasm juvenil m-au făcut să vreau să recitesc cartea cînd am dat peste ea în biblioteca unor prieteni.

Ei bine, 32 de ani mai tîrziu nu numai că-i cer scuze domnului profesor că i-am pus la îndoială judecata estetică, ba chiar îi reprosez că a fost prea indulgent cu un roman cumplit de artificial şi de pretenţios, cu structură dezlînată, cu un singur personaj şi acela antipatic şi neverosimil şi cu un stil enervant de emfatic.

Să mă explic. În ceea ce priveşte structura, Arta conversaţiei începe cu imaginea eroinei străbătînd oraşul ca o Doamnă Dalloway autohtonă (zău dacă nu o suspectez pe autoare de a fi vrut să-i fie comparată proza măcar cu aceea a Virginiei Woolf prin monologurile interioare dacă nu cu a lui Proust prin simularea memoriei involuntare) a cărei introspecţie este întreruptă de un incident prozaic – ruperea unei sacoşe al cărei conţinut se revarsă pe caldarîm, prilejuind întîlnirea cu o fostă pacientă. Aşa aflăm că eroina se numeşte Sînziana Hanganu şi e doctoriţă. După cîteva pagini în aceeaşi notă neo-realistă, în care scene domestice sînt puse în contrast cu gînduri elevate, autoarea pare să se răzgîndească, schimbînd genul narativ cu cel dramatic sub pretextul vizitei unui fost iubit, cu care eroina are o lungă conversatie (aproape cît toată cartea), de fapt un fals dialog, căci Sînziana va vorbi aproape neîntrerupt, făcînd o călătorie „down the memory lane”. Trebuie să spun că aceasta schimbare de registru pare a fi fost cea mai bună decizie narativă posibilă, iar dacă ar fi uniformizat-o cartea ar fi avut enorm de cîştigat, pentru că oricum toate celelalte personaje vorbesc la fel ca Sînziana, este imposibil să le diferenţiezi prin limbaj. Dar romanul se încheie nefericit simetric cu revenirea la realism, spun nefericit pentru că simetria, în loc de a-şi îndeplini rolul de a unifica segmentele narative, pune şi mai mult în evidenţă diletantismul arhitectonic, în contextul în care părţile par alipite artificial, iar crăpăturile se văd cu ochiul liber.

În ceea ce priveşte eroina principală, Sînziana Hanganu, aceasta mi-a amintit prin superficialitate şi pretenţii de geniu neînţeles de eroinele Cellei Serghi cu toate că, din fericire, nu ajunge chiar la vulgarizarea misterului feminin. Da’ nici departe nu-i, cu definiţiile ei ritoase despre iubire şi bărbaţi (vezi mult citatul „Amorul şi gripa se tratează cu patul”), cu filosofia ei îndoielnică („În viaţă, repetabilă e numai durerea, numai ea are "ediţii" mereu adăugite şi-mbunătăţite”) şi mai ales cu principiile ei oarecum neverosimile: convingeri politice ferme (refuzul pasionat şi lăudabil de a-şi părăsi ţara, chiar dacă cam miroase a ideologie comunistă) şi principii profesionale de neclintit (îşi sacrifică cariera înfruntîndu-şi şeful care prefera să lase să moară un pacient decît să recunoască o eroare de diagnostic) care distonează misterios cu conduita personală, unde principiile morale devin uimitor de laxe pentru o persoană care părea atît de inflexibilă etic şi care nu ezită totuşi să aibă legături cu bărbaţi însuraţi, ba chiar se consideră foarte generoasă atunci cînd nu-l lasă pe unul dintre aceşti iubiţi să divorţeze pentru ea.

Cît despre stil, dacă citatele din caietul meu albastru nu v-au convins deja, iaca alte cîteva la fel de pompoase:

„În viaţă trebuie să înveţi să citeşti printre rânduri şi în oameni. Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele. Uneori, un oftat povesteşte mai mult decât un roman-fluviu, o privire - mai mult decât o bibliotecă.”

Sau:

„În comportamentul tău faţă de cineva, nu-ţi lua argumentele din părerile altuia despre acel cineva.”

Şi încă:

„Sufletul cuprins de harul iubirii, aureolează o fiinţă, devenind generos cu celelalte fiinţe, risipind şi spre ele firimituri de bunătate, respingând trivialitatea, grosolănia.”

Ceea ce deranjează la acest gen de fraze (şi cam toată cartea e în acelaşi ton) nu este că sînt, vorba poetului, cuvinte goale, dimpotrivă, majoritatea enunţă adevăruri mai mult sau mai puţin evidente, ceea ce deranjează, cum spuneam, este caracterul lor nesuferit de sentenţios, cerşind necontenit aplauze, sau, cum bine spunea Oana Kovacs într-o recenzie pe care vă sfătuiesc s-o citiţi în întregime, că merită, „(f)iecare frază de-a ei e scrisă dinadins să devină memorabilă, să dea pe spate și să genereze oftaturi”

Am să închei într-o notă pozitivă, totuşi, admiţînd că romanul Ilenei Vulpescu îşi are locul său în raftul cititorilor de o anumită vîrstă, pentru că are puterea (şi nu e puţin lucru ăsta) de a impresiona adolescenţa. Nici eu, în ciuda atîtor comentarii oarecum răutăcioase n-am fost imună la farmecul lui, şi voi continua să-l evoc cu nostalgie, aşa cum cu nostalgie evoc, fără a mai fi în stare să le recitesc azi, romanele lui Karl May.

2 comments:

  1. Și eu tot în liceu l-am citit și mi-aduc aminte că atunci mi-a plăcut. Acum nu știu dacă l-aș reciti...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mai bine nu, daca nu vrei sa-ti strici amintirile :D

      Delete