Saturday, 29 April 2017

Vlad Zografi, "Efectele secundare ale vieții"



 – e-book


Perioada lecturii: 26 aprilie 2017

Votul meu: 4/ 5 stele

În eseul „Sfârșitul cărților” (eseu din care puteți citi fragmente în excelentul interviu pe care Ema Cojocaru i l-a luat scriitorului pentru rubrica ei „Bibliotecă de scriitor” de pe bookaholic.ro) Vlad Zografi îşi amintește, vag amuzat, de supliciile la care l-a supus, în copilărie, „lectura obligatorie” a romanului lui Mihail Sadoveanu, Nicoară Potcoavă (pe care eu nu l-am citit, dar care mi-a amintit de alte două opere ale „Ceahlăului literaturii române” din aceeași categorie imperativă școlărească și care mi s-au părut tot atît de greu digerabile: Neamul Șoimăreștilor și Frații Jderi. De fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, eu din Sadoveanu am rămas doar cu amintirea unui roman cît de cît onorabil, Creanga de aur, și cu anecdota aceea lejer stupidă cu milițianul – sau era Bulă? – care era curios să afle cum îl omoară Venea pe Siret). Atît l-a traumatizat cartea cu pricina, încît nu numai ca i-a închis apetitul pentru lectura pentru o bună bucată de vreme (i-l va redeschide abia în liceu cine altul decît Dostoievski) dar, pentru că nu a fost în stare s-o termine, i-a „dizolvat sfârșitul cărților”, în sensul că și acum finalul e partea dintr-o operă pe care nu și-o aduce aminte aproape niciodată, o consecință nu chiar nefericită pînă la urmă, dat fiind că


...în felul ăsta simt că poveștile nici nu se sfârșesc, că nimic nu poate și nu are dreptul să fie definitiv, că nu există concluzii, că-mi trăiesc lecturile într-un labirint de posibilități prin care mă plimb semi-inconștient. Și atunci mi se pare că un autor serios de romane nu ar trebui să ofere nici măcar finaluri multiple (s-a făcut, fără mare efect), ci pur și simplu să nu scrie finalul, să spună la urmă cam așa: „Eu mă opresc aici, dar cartea nu se termină. La drept vorbind, nu știu cum se poate termina”.


Am insistat asupra acestei amintiri tocmai pentru că una dintre tehnicile narative briliante din romanul Efectele secundare ale vieții este chiar acest final aparent neterminat, sau dacă vreți, neterminat din punct de vedere al narațiunii, căci din punct de vedere structural e închis magistral.

Ușa trântită brusc în nasul cititorului tocmai cînd era mai prins în aventurile personajelor sale mi-a amintit de cel de-al doilea final pe care Caragiale îl propusese nuvelei lui Două loturi, după ce se exclusese modest din categoria acelor scriitori respectabili care îşi dirijează cu mînă de fier personajele de la început pînă la sfîrșit: „...fiindcă̆ nu sînt dintre acei autori, prefer să vă spun drept: după̆ scandalul de la bancher, nu știu ce s-a mai întîmplat cu eroul meu și cu madam Popescu.”

Asemenea finaluri eu le-am văzut mereu ca pe niște uși turnante prin care creatorii îşi invită cititorii să iasă din lumea ficțiunii ca simpli receptori ai operei de artă pentru a păși din nou în ea ca potențiali creatori. Nu-i de mirare deci, că și eu, la fel ca, sînt convinsă, o mulțime de alți cititori, n-am putut rezista ispitei de a mă juca de-a continuările, plecînd de la întrebări al căror răspuns ar fi putut transforma romanul de idei al lui Zografi într-unul absurd, sau SF, sau sentimental, sau polițist, sau whatever: va fi destinul lui Andrei unul kafkian sau unul banal? Se va transforma Robi într-un gorgonopsian sau într-un android? Va pleca Teo înapoi în Elveția dacă moare fratele ei ca să facă o crimă pasională? Va lupta Nadia să-l salveze pe Andrei dacă-i pus sub acuzare? Etc., etc., etc.

Însă, oricît ar fi de atractiv ar fi jocul pe care l-am schițat mai sus, se știe prea bine că generozitatea scriitorului care lasă operei așa-numitul final deschis este doar aparentă, în contextul în care lipsa unui deznodământ epic nu este niciodată o fisură structurală pe care cititorul să fie nevoit s-o umple ca să nu se prăbușească edificiul narativ. În cazul de față, coerența internă care o face impermeabilă este dată de demonstrația premisei enunțate de titlu, premisă pe care o expune pe larg eminența cenușie a textului, maestrul păpușar Eugen Papadopol în discursul său de recepție la Academia Română: anume că degeaba se străduiesc cultura, știința, religia și alte ramuri ale civilizației să găsească un sens vieții, în contextul în care cele mai înălțătoare sentimente umane nu sînt decît simple mecanisme de supraviețuire a speciei:


Organismul incapabil să spere n-ar fi perseverat, și nici el n-ar fi avut urmași. Cele mai înalte sentimente umane, dragostea, altruismul, compasiunea, recunoștința, smerenia, devotamentul, își au cu toate originea umilă în egoismul mecanic al individului programat genetic să-și perpetueze o zestre de care nu e conștient. Ele nu sunt un scop în sine, nimic din universul acesta mare n-a dorit și n-a urmărit apariția lor. Ele sunt doar rezultatul jocului pe care selecția naturală a început să-l controleze odată cu autoreproducerea primei molecule. Toate sentimentele sunt efecte secundare ale vieții. Sufletul e un efect secundar, un parazit util apărut pe drumul evoluției, la fel ca pasărea aceea care ciugulește insectele de pe spinarea bătucită a hipopotamului.


Nu e întâmplător deci că romanul se deschide cu vocea erudită pînă la pedanterie a omului de știință și se încheie cu bolboroseala (ininteligibilă numai pentru noi, profanii!) a produsului său: omul mașină, care a făcut tranziția de la limbajul articulat la cel binar cu un hohot de rîs care pentru prima dată nu mai e forțat și mimetic (vi-l mai amintiți pe Data din Startrek?), ci homeric:


Și, deodată, vocea. Potoplac, pac, pac, pac, brrr. Potoplac, brrr, brrr, brrr, brrr. Pac, pac, pac, crrr, crrr. Știu, mi se vorbește în gorgono. psiană. Potoplac, pac, pac, pac, brrr, brrr, brrr. Crrr, crrr, crrr, pac, pac, pac, pac. Brrrrr. Pac, pac, pac. Brrrrr, brrrrr, brrrrr. Paca, paca, paca, paca, pac. Brrrrr. Înțeleg. Brrrrr, pac, pac. Paca, paca, paca, paca, brrr. Crrrrr, crrr, crrr, crrr. Pac. Brrrrr, brrrrr, brrrrr. Potoplac, potoplac. Brrrrr, crrrrr, brrrrr. Asta cred că e de râs. Râd.


De fapt întreg ultimul capitol, a cărui voce în schimbare e Robert Aldea, este o capodoperă de virtuozitate narativă, un amestec fermecător de umor negru urmuzian și cruzime rafinată ludic à la Boris Vian, cu ajutorul căruia se construiește o lume virtuală, ale cărei legi simulează realitatea umană doar pînă la un punct, așa cum Robi, în toată existența lui, a mimat viața umană doar pînă la un punct. O lume în care bicicliști îmbrăcați în armuri evită cu îndemînare si înjurînd copios pliante electorale agresive, iar chelneri în costume de scafandru servesc cu profesionalism șuruburi calde, o lume în care mașinile de spălat sînt poliglote, cutiile de chibrituri urlă din toți rărunchii, telefoanele mobile iau atitudine iar șinele de tramvai se ceartă ca la ușa cortului, o lume, în sfîrșit, care parodiază nonsensul existenței noastre, înghițind inexorabil si indiscriminatoriu, ca o pîlnie dantescă, arta, știința și kitschul, inteligența și bunul simț comun:


Intrarea în parc e înconjurată de o gură cu canini lungi și măsele cariate. Copaci negri, ferigi uriașe. Un bazin în care plutesc alge, rațe de plastic și bancnote mov. La marginea lui, urcată pe un soclu impunător, statuia lui Venus. E în chinurile facerii, naște pe rând ace de siguranță, asistată de lilieci, personalul medical sosit de urgență cu o ambulanță roșie și un magnet în formă de potcoavă. Două cămile stau de vorbă cu un felinar aprins. Pe bănci, cuplurile își vâră mâinile pe sub piele și-și palpează insistent organele interne. Hârșâit: paznicii înfig cazmalele în pământ, le iese transpirația prin uniformă. Sapă gropi adânci în care plantează microscoape optice. Părinți diafani se plimbă cu pași împiedicați pe alei, ducându-și copiii în lesă. Le scot botnițele abia când ajung în spatele gardului care înconjoară trei leagăne ruginite. Copiii se tăvălesc în nisip și ling de zor băltoacele.


E talmeș-balmeșul lumii viitorului, în curs de dezumanizare, așa cum ține s-o demonstreze Eugen Papadopol prin cei patru cobai pe care i-a ales pentru a studia efectele secundare ale vieții, fiecare dintre ei fiind un eșec într-unul sau altul dintre aspectele considerate importante de către omenire: sentimental (Teodora Aldea), profesional (Andrei Cricoveanu), politic (Nadia Vornicescu) și social (Robert Aldea). Dintre toți, singurul care-l interesează cu adevărat pe savant este Robert, ceilalți nefiind decît argumente că omul modern e un produs de mîna a doua al unei tehnologii care l-a transformat într-o ființă digitală de care te poți debarasa oricînd cu o simplă apăsare pe butonul „delete”. Robert însă, a cărui boală l-a ferit de robia acestei tehnologii, e candidatul ideal pentru împlinirea visului unui savant nebun, care, văzând în calculator dublul autistic al acestuia, îşi propune să creeze o mașină care să aibă un țel în lume, folosind un obiect matematic inventat de el „atractorul de scop”, care i-ar putea vindeca pe amîndoi autiștii, uman și artificial, de indiferența la lumea exterioară, făcîndu-i să-și dorească și ei ceva, să apară adică și la ei efectele secundare ale vieții.

Produsul ar fi, care va să zică, un fel de supraom nietzschean al lumii digitale, sau un produs al legii complexității, singura pe care Papadopol o consideră cu adevărat demnă de a fi definită, în contextul în care omul nu e oricum decît un element nesemnificativ al acesteia:


Întrebarea ce e omul n-are răspuns, pentru că e pur și simplu o întrebare greșit pusă, deși, indiferent de nivelul nostru intelectual, ne lovim de ea cu o insistență înduioșătoare. Adevărata întrebare este ce e complexitatea, ale cărei cazuri particulare sunt galaxiile, stelele, planetele, munții, râurile, pietrele, copacii, iarba, florile, gândacii, lăcustele, șerpii, crocodilii, rechinii, balenele, dihorii, elefanții, Euler și Gödel, Newton și Einstein, Bach și Beethoven, Michelangelo și van Gogh, Dante și Shakespeare, Dorel și Nicoleta, domniile voastre, eu, speranțele, angoasele, amorurile și degetele de la picioare. Iar la întrebarea asta matematica poate da un răspuns. Dacă ne mulțumim sau nu cu el e o chestiune care ține de întâmplătorul bagaj omenesc purtat de fiecare dintre noi, burdușit cu efecte secundare ale vieții. Prin acțiunea ei tăcută, complexitatea ne împinge oricum mai departe, spre o nouă formă de a fi în lume, pentru a popula cu voioșie purgatoriul digital.


Iar noua „formă de a fi în lume”, o lume despre care Papadopol însuși ne avertizează că nu va fi raiul, dar nici iadul, ci Purgatoriul (pentru cei, desigur, care vor ști de care perete al pîlniei dantești să se lipească), tocmai pentru că se află la limita între lumea reală și cea artificială,  va fi poate singura în stare să repună în discuție acele limite ale ființei umane pe care trei descoperiri epocale le declară deocamdată irevocabile: teoria relativității, care ne avertizează că lumina e limita absolută a vitezei; mecanica cuantică, care ne învață „că nu putem ști simultan care sunt poziția și viteza unei particule, că ea nu urmează propriu-zis o traiectorie, ci parcurge în același timp toate drumurile imaginabile” și teoremele lui Kurt Gödel, care ne arată, sfidînd bazele rațiunii noastre, că exista afirmații care nu sînt nici adevărate, nici false.


Am urmărit în recenzia mea mai ales relația Papadopol - Robi, lăsând la o parte celelalte fire epice, care atârnă din ghemul narativ, cum spuneam la început, parcă special pentru a-l încuraja pe cititor să le facă el un nod. Neterminate (pe principiul că ce e viața dacă nu a work in progress :) ?), ele exersează ludic diferite tipuri romanești: urban gotic, polițist, epistolar, social și așa mai departe, tot așa cum scriitura însăși îmbracă pe rînd forma discursului oratoric, a interviului, a blogului (cu comentariile lui cu tot), a confesiunii etc. Dacă mai adăugăm la acestea și vacarmul vocilor narative putem să-l suspectăm cordial pe narator de a-și fi creat „dosarul de existențe” ca pe o ultimă demonstrație a legii complexității.

În concluzie, un roman minunat, care, avea dreptate Gabriel Liiceanu, este inteligent, dar inteligent fără agresivitate, în ciuda erudiției culturale și a numeroaselor referiri științifice. O carte de savurat pe îndelete. Mulțumesc, Lavinia!

4 comments:

  1. Chiar nu ți-a plăcut Frații Jderi? Mie da.
    Cât despre Vlad Zografi uite că nu am citit încă nimic. Dar îl am pe listă de-acum. Mulțam :-)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mi s-a parut lung si obositor. Da' eu nu-s mare fan al lui Sadoveanu.

      Delete
  2. Hihi, ce bine s-au potrivit interviul și lectura! Mă bucur!
    N-am citit decât un pic din ce ai scris - știu că intri în subiect și în diverse analize, și-aș vrea să citesc și eu cartea cândva anul ăsta, fără să fiu influențată dinainte. :D Revin după lectură, sunt sigură că mă vei lumina în unele privințe. :))

    ReplyDelete
    Replies
    1. S-o citesti neaparat, de mult nu mi-a mai placut atît de mult cum scrie un scriitor român! Abia astept sa citesc ce parere ai!

      Delete