Elie Wiesel, „Celebrare biblică. Portrete și legende”

(Célébration biblique. Portraits et légendes). Traducere de Janina Ianoși – Editura Hasefer, București, 1998. ISBN 973-9235-52-2. 244 p.

Perioada lecturii: 6-24 februarie 2018 

Votul meu:

Exemplarul meu din Celebrare biblică, cel al editurii Hasefer din 1998 mi-a fost dăruit în 2001, de ziua mea, de către o prietenă, care mi-a scris pe pagina de gardă, alături de obișnuitele urări, și pariul pascalian: „Pariați că Dumnezeu există. Dacă ați pariat că există și există, câștigați totul. Dacă ați pariat că există și nu există, nu pierdeți nimic.” Deși m-a încîntat atunci metoda de convingere a lui Pascal (de departe mai incitantă decît profeția lui Malraux „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” a cărei autenticitate, sau măcar exactitate a stîrnit ceva controverse, cum puteți vedea de exemplu aici) și deși recomandările prietenei mele nu mă dezamăgiseră niciodată, nu știu de ce am tot amînat s-o citesc. E drept că a fost printre puținele cărți pe care le-am luat cu mine atunci cînd am emigrat în Canada, patru ani mai tîrziu, dar ajunsă aici am pus-o din nou pe raft uitînd complet de ea. Și uite-așa am ajuns s-o citesc după douăzeci de ani de la publicarea în limba româna (cred că e prima ediție la noi, da’ nu bag mîna-n foc) și după mai bine de patruzeci de ani de la apariție (1975, Éditions du Seuil). Acum îmi pare rău că am ocolit-o atîta vreme pentru că, în ciuda cunoștințelor mele biblice destul de limitate, lectura s-a dovedit incitantă, iar interpretarea unor figuri religioase care erau și pentru mine, ca pentru multă lume locuitoare a spațiului  laic, doar niște simboluri sau alegorii, extrem de interesantă.

O altă surpriză a fost biografia autorului, despre care am aflat cu surprindere (și cu oarecare jenă pentru lipsa mea de cunoștințe) că s-a născut în Sighet, că la 15 ani a fost dus cu familia la Auschwitz (pierzîndu-și acolo tatăl, mama și sora mai mică), că este laureat al premiului Nobel și că, în urma scandalului provocat de respingerea de către Răzvan Theodorescu, ministrul român al culturii de atunci (vi-l mai amintiți pe pseudo-intelectualul acela găunos?), a holocaustului românesc, Ion Iliescu a numit în 2003 o Comisie Internațională de Studiere a Holocaustului în România, sub conducerea lui Elie Wesel,  iar în 2005 a înființat Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (poate cu asta o rămâne și Iliescu în istorie). Mai multe detalii despre scriitor aflați aici.

Cea mai cunoscută operă a sa, Noaptea, este și prima carte publicată despre holocaust (Wiesel a încetățenit de fapt acest termen), înaintea celei a Anei Frank sau a lui Primo Levi.

Celebrare biblică, cea de-a paisprezecea carte a autorului, avînd subtitlul, Portrete și legende, evocă, pornind de la textul biblic pe care îl completează cu alte scrieri, între care Talmudul babilonian, Talmudul palestinian și Midrașul (despre care am aflat cu această ocazie că este o culegere de comentarii, povestiri și eseuri etice) șapte figuri biblice: Adam, Cain, Itzhac, Iaacov, Iosif, Moise și Iov, reunindu-i sub semnul atitudinii față de moarte (supratema volumului), care a pus încă din illo tempore bazele relației omului cu Dumnezeu.

Într-un articol din 1976, Edward Grossman îl acuză pe scriitor că repetă la nesfîrșit aceeași temă, holocaustul, și că nici în Celebrare biblică nu face altceva decît să vorbească despre evrei. Pe lîngă faptul că acuzația mi se pare absurdă, din moment ce Vechiul Testament este o carte despre evrei, am și impresia că Grossman suferă el însuși de opacitatea pe care crede că o descoperă în scriitura lui Wiesel, pe care o analizează superficial și cu o rea-voință vădită. Despre artificialitatea limbajului pe care i-o reproșează încă din primele rînduri n-am să vorbesc aici, am văzut și alte recenzii în limba engleză în care se vorbea despre stilul oarecum greoi, punînd faptul că eu n-am sesizat-o pe seama unei proaste traduceri în limba engleză (sau a celei excelente în limba română realizate de de Janina Ianoși). Ceea ce mi se pare nefundamentat în recenzia despre care vorbeam este afirmația că interpretările lui Wiesel abundă în nonsensuri – de exemplu, subliniază criticul, de ce s-ar interoga autorul asupra alegerii numelui lui Itzhac cînd Biblia spune clar că se datorează bucuriei mamei sale Sara la nașterea lui? Dar Wiesel este de părere că numele lui Itzhac este oximoronic în ciuda explicației biblice. Sau, asta-i culmea, că afirmațiile autorului nu sînt susținute de viziunea Patriarhilor cînd scopul cărții (relevat și de subtitlu) este tocmai acesta - să ne ofere propria viziune, propria interpretare.

Într-adevăr, interpretările lui Elie Wiesel, care a studiat Biblia și Tora încă din copilărie,  sintetizează opinii din Talmud, Midraș, sau scrieri ale unor Rabbi, într-o viziune originală care trădează uneori îndoiala sa în fața justeții gesturilor divine (poate această îndoială l-o fi iritat pe Grossman). Prima figură biblică menționată, Adam, pune în discuție păcatul originar care, crede autorul, a fost impus cuplului, predestinat să greșească pentru ca urmașii să-l poată proslăvi pe Dumnezeu. Condiția tragica a omului, liber fără să fie cu adevărat („chiar și cînd omul îi spune lui Dumnezeu nu, el nu face decît să împlinească voința Lui”), atunci s-a decis. Greșeala lui Adam și a Evei a constat doar în faptul că au fugit de răspundere, dînd vina unul pe altul și pe șarpe pentru cele întîmplate. Cu ocazia asta am aflat că iudaismul nu crede în păcatul originar, că pentru evrei singura moștenire lăsată de cuplul primordial este moartea:

Noi nu moștenim păcatele strămoșilor, chiar daca îndurăm pedeapsa. Culpabilitatea nu se transmite. De Adam ne leagă doar amintirea lui, care devine amintirea noastră, și moartea lui, care o vestește pe a noastră. Nu însă și greșeala lui.

Ca o paranteză anecdotică, a trebuit să citesc cartea lui Elie Wiesel ca să aflu că lui Adam i s-a oferit o altă femeie înaintea Evei, Lilith, pe care n-a vrut-o pentru că nu avea nici un mister pentru el (fusese de față la zămislirea ei). Cum s-ar zice, misterul feminin e scris în genele noastre – închid paranteza.

Ideea morții ca moștenire nedreaptă este continuată în cel de-al doilea capitol, dedicat lui Cain. Cain, primul ucigaș, care nu comite doar o crimă ci primul genocid, dat fiind că el și fratele său reprezentau la acea vreme jumătate din populația pământului. Autorul vine cu o ipoteză seducătoare menită să explice omorul: din motive umanitare, Cain vrea să distrugă Creația, pentru  că destinul oamenilor i se pare înfiorător, viața lor un șir de suferințe de nesuportat. În Abel, Cain s-ar ucide pe sine însuși, din moment ce „(o)rice ucidere este o sinucidere.” Interesantă ipoteză, pe care autorul o răstoarnă mai apoi, cu argumentul că totuși Cain nu se va sinucide, ba va avea la rîndul lui descendenți, deci a ucis degeaba.

Moartea ca jertfă apare în povestea lui Itzhac, al cărui nume s-ar traduce, aparent atît de impropriu, prin „cel care va rîde” și al cărui destin tragic constă tocmai în faptul că jertfa sa a fost oprită, nu de dragul lui, ci pentru că a fost doar un instrument în mîna lui Dumnezeu de testare a credinței  tatălui său, Avraham. Destinul său, spune Wiesel, după ce atrage atenția că „suferința nu conferă privilegii” în iudaism, prefigurează destinul întregului popor al lui Israel:

...în calitatea sa de prim supraviețuitor, Itzhac îi învață pe supraviețuitorii istoriei iudaice care or să vină că se poate suferi și să deznădăjduiești o viață întreagă fără să renunți totuși la arta de a rîde.

Moartea ca spaimă este simțită de două personaje biblice a căror teroare este cu atît mai greu de înțeles cu cît amândouă au avut privilegiul de a contempla viața veșnică unde știu dinainte că vor avea un loc: Iaacov și Moise.

Iaacov, care va deveni întemeietorul poporului iudaic, este terifiat de scara la cer pe care o vede în vis și pe care nu are curajul s-o urce. Mai mult, pentru că a obținut binecuvîntarea tatălui său prin înșelăciune (l-a păcălit că este fratele său Esau), va aduce asupra urmașilor săi blestemul lacrimilor vărsate de fratele rămas fără binecuvîntare, tradus în surghiunul perpetuu, acea moarte prin plecare, prin dezrădăcinare.

Moise, pe de altă parte, cel care a stat de vorbă cu Dumnezeu în atîtea rînduri, care i-a răspândit cuvîntul și legea și i-a eliberat poporul din robie, nu vrea nici el să accepte moartea, și poate de aceea, crede autorul, nici nu a murit cu adevărat:

Nimeni nu cunoaște locul în care el odihnește. Pentru oamenii munților, mormîntul său se află în vale; pentru oamenii văilor, el se află pe munte. Mormîntul lui nu s-a transformat nici în templu, nici în imperiu. El se află pretutindeni și în altă parte, mereu în altă parte. Atunci cînd murise, nimeni nu-i fusese în preajmă. Într-un fel, el mai trăiește încă în noi, în fiecare dintre noi. Căci atît timp cît, undeva, vreun copil al lui Israel îi proclamă Legea și adevărul, Moise trăiește în el și pentru el, așa precum trăiește tufișul arzînd care mistuie inima oamenilor fără să le mistuie credința în om și în chemările sale sfâșietoare.

Cel mai tragic dintre toate personajele evocate este însă Iov, în destinul căruia inegalitatea raportului omului cu Dumnezeu este cel mai bine pusă în valoare. Iov, spune autorul, este angoasa dinlăuntrul fiecăruia dintre noi, modelul exemplar al suferinței al cărei sens îi scapă mereu omului. Iov este, desacralizând puțin, o idee platoniciană:

Experiența individuala a lui Iov, nenorocirile sale personale nu intră în calcul; ceea ce contează este contextul, vederea de ansamblu. Ideea de suferință este mai importantă decît suferința; problema cunoașterii e mai importantă decît cunoașterea. Dumnezeu îi vorbește lui Iov despre orice, în afară de ceea ce-l atinge direct; El îi neagă lui Iov dreptul la individualitate.

Iov i-a arătat omului că singura armă împotriva predestinării și a morții este acceptarea aparentă, rezistenta pasivă. Supunerea lui lipsită de revoltă este umilă doar la prima vedere. Iov închide cercul vinovaților fără vină deschis de Adam cu o demnitate cu atît mai impresionantă cu cît e singurul poate care avut curajul să-i arate lui Dumnezeu, fără o vorbă, că omul este în stare să se ridice din țărână, să stea drept, mîndru și singur în fața urgiei propriului destin:       

La capătul luptei, pe care o știe dinainte pierdută – căci cum ar putea vreun om să spere că-L va birui pe Dumnezeu? – Iov descoperă o metodă simplă prin care să persevereze în rezistența sa: va face așa de parcă s-ar da bătut, încă dinainte de a se fi angajat în luptă.

(...) și noi înțelegem că în ciuda aparențelor, sau chiar din cauza lor, Iov continuă interogatoriul cerului. Dacă el se pocăiește pentru păcate pe care nu le-a comis, dacă justifică o suferință nemeritată, o face pentru a ne atrage atenția că nu crede în propriile sale mărturisiri; ele nu sînt decît o stratagemă. El întruchipează neostoita căutare a dreptății și a adevărului, el nu și-a plecat capul. Așadar, încercarea lui nu va fi zadarnică; datorită lui am aflat noi că îi este dat omului să transforme nedreptatea divină în dreptate omenească.