Wednesday, 25 April 2018

Mihai Radu, „Extraconjugal”

 –e-book



Perioada lecturii : 13 – 19 aprilie 2018

Votul meu:



Bezna in transmisiune directă

În Suplimentul de cultură din 8 ianuarie 2018, Eli Bădică include romanul Extraconjugal al lui Mihai Radu printre cele zece creații românești notabile ale anului 2017. Ceea ce ar fi fost mai mult decît suficient pentru a-mi trezi curiozitatea, mai ales că mi-am propus de la o vreme să urmăresc mai îndeaproape literatura românească contemporană, doar că eu am citit articolul abia după ce am terminat cartea, asupra căreia îmi atrăsese atenția recenzia unei prietene întru cărți de pe GoodReads (mulțumesc, Vio!)

Să spun drept, nici despre autor nu știam mare lucru, dar ceea ce am aflat din nota biografică (că scrie pentru Cațavenci și pentru emisiunea Starea Nației, că a publicat două volume împreună cu Simona Tache, al căror titlu cel puțin - Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băutși Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor- parodiază celebra stupizenie a lui John Gray, Men Are from Mars Women are from Venus) ca să nu mai vorbesc de recenta lectură, bineînțeles, l-a inclus deja în lista mea privilegiată de nume cu asterisc (adică „*de ținut minte”).

Thursday, 12 April 2018

Georges Perec, « La vie mode d’emploi »

- e-book



Lu du 16 février au 5 avril 2018

Mon vote : 


Assise devant son ordinateur, elle est en train d’écrire la critique du livre de Georges Perec, La vie, mode d’emploi. Derrière le document Word ouvert dans une petite fenêtre (c’est une habitude à elle de ne pas occuper tout l’écran avec un document) on peut voir sur le bureau, autour d’une photo qui occupe le centre, une pêle-mêle d‘icônes : fichiers (« documents-travail », « utiles », « personnel », « let-ferm », « fichiers-divers-bibliothèque », « tablette-livres »), un document pdf (« Pablo Neruda, Selected Poems in Translation »), un document Excel (« boites-archivage ») et quatre documents Word (« dictionnaire immobilier », « 355 Georges Perec, La vie mode d’emploi », « 37 John Edward Williams, Augustus »et « 23 Galateanu Engleza » les chiffres représentant la page où elle est avec la lecture, sauf pour Perec qu’elle vient de finir mais dont elle n’a pas encore enlevé le dernier numéro de page) ; à droite se trouve la barre de tâches du Mac avec plusieurs programmes épinglés (Safari, EasyFind, Adobe Acrobate Pro, Microsoft Excel, Microsoft Word, iTunes); en haut s’étale la barre d’outils de Word (Fichier, Édition, Affichage, Insertion, Format, Police, Outils, Tableau, Fenêtre, Aide). Au centre, comme déjà mentionné, avec le coin droit couvert par la page Word, il y a une photo qu’elle avait prise dans sa ville natale Piatra Neamt, en Roumanie, il y deux ans : au milieu d’un beau trottoir pavé d’un jeu de grandes dalles rouges et de petites dalles jaunes, en tout premier plan, coupant l’image en deux et trahissant ainsi une profonde insouciance pour la composition ou tout simplement un manque crasse de talent photographique, se lève un pilier sur lequel sont collées quelques feuillets publicitaires. À gauche, sous une rangée d’arbres qui jettent leurs ombres dans la rue, un jeune homme vêtu d’une paire de bluejeans courts et d’un t-shirt gris qui se moule sur un ventre un peu trop rond vient de monter sur le trottoir tandis que, plus loin un couple traverse la rue dans l’autre direction. Le fond est occupé par quelques voitures parquées (rouge, noir, blanche – trop loin pourtant pour distinguer la marque) et par un grand immeuble ensoleillé (l’hôtel Ceahlaul, pour les connaisseurs). A droite, des gens se promènent à l’ombre d’un bâtiment ayant de petits magasins et d’autres institutions au rez-de-chaussée (on peut deviner une pharmacie au coin de la rue grâce à deux croix vertes, tout ce qui reste de son enseigne couvert par l’infortuné pilier et on distingue aussi l’enseigne – en roumain, mais facile à comprendre – d’un cabinet de gynécologie – « ginecologie » et analyses médicales – « analize medicale »). Un homme tenant par la main une petite fille en robe rouge s’éloigne de l’objectif, tandis qu’un jeune homme avec un t-shirt bleu sur lequel il est écrit quelque chose d’indistinct approche. Enfin, au premier plan et faisant concurrence au pilier, sa famille, toute souriante : père en chemise beige aux manches courtes, pantalon long noir et souliers beiges, fille en robe bleu marine avec un imprimé blanc, sandales beiges, sac-à-main en bandoulière et cheveux longs en dégradé, mère vêtue d’une blouse bleu foncé, pantalon noir et sandales beiges et sœur un peu en arrière, blouse blanche, pantalon bleu marine et sandales – évidemment beiges.

Friday, 6 April 2018

Richard Russo, “Empire Falls”

 – e-book

Read from March 17thto April 2nd2018
My rating:


Richard Russo’s Empire Falls reminded me of John Edward Williams’s Stoner in more ways than one – of course, it is about different events, a different narrative structure and not in the least it is written in a different style, but in the end both tell the story of a luckless, lost hero who does nothing to escape his fate and whose sense of responsibility is somehow overgrown. Moreover, both novels have a genially deceitful title, based on wordplay: “Stoner” is not a state of mind or body but simply the name of the hero and “Empire Falls” is not a historical evocation of a falling civilisation, but simply the name of the town where the action takes place. In other words, grammatically speaking that is, “stoner” is not a common noun and “falls” is not a verb. 
Nonetheless, Empire Fallsis an epic name for an epic story, but not in the sense the title a prioritricks us to think. Of course, a posteriori,you may always find a similitude between empires that fall when lives fall. From this point of view, the New England obscure town is as small as a village and as big as a country – a microcosm revealing the macrocosm. A town where nothing happens and all happens, which has its share of bad and good guys, boring or interesting, and is under the protection of a malevolent god, Francine Whiting who, (and this made me study the physiognomy of many a female colleague of mine J) “in the manner of a great many women of French Canadian ancestry, …lacked a chin, as if someone had already pinched her there.” (the original text is in italics)

Friday, 23 March 2018

Michael Shermer, „De ce cred oamenii in bazaconii. Pseudoștiință, superstiții și alte aiureli ale vremurilor noastre”

(Why People Believe Weird Things. Pseudoscience, Superstition, and Other Confusions of Our Time). Traducere din engleză de Anca Florescu-Mitchell.  e-book


Perioada lecturii: 4 – 17 martie 2018

Votul meu:


Nu-mi place să încep proiecte marțea. Bat în lemn să alung ghinionul, da’ nu în masă că se potrivește. Nu pun niciodată paharul jos fără să beau din el, după ce am dat noroc. Am o ușoară stare de neliniște existențială în zilele de 13 (mai ales dacă-i și marți). Nu mă duc la biserică, da’ nici nu îndrăznesc să mă declar atee – dacă Dumnezeu există totuși și mă aude? Nu mă miră deci că, de-a lungul întregii lecturi a eseului De ce cred oamenii în bazaconii, Michael Shermer mi-a vorbit cu vocea prietenei mele Nana – cu aceeași ironie, cu același umor și cu aceeași mirare amuzată în fața misterelor din mintea umană, care-i conduce uneori la raționamente absurde chiar și pe cei mai inteligenți (așa ca mine J ).

Desigur, la fel ca prietena mea Nana, care s-a priceput nu o dată să pună frîu imaginației mele cînd începea s-o ia razna, Michael Shermer e un sceptic. Iar scepticii sînt adesea priviți cu suspiciune de ceilalți, ba chiar acuzați că ar călca în picioare lucrurile sacre ale umanității, ca tradiții, eresuri, credințe. Aceasta pentru că lumea uită că, așa cum observă și Stephen Jay Gould în prefață, aceste intangibile sacralități au scos adesea la iveală monștrii din noi, conducînd la genocide, la robie și alte încălcări flagrante ale demnității umane, demnitate pe care scepticismul vrea s-o restabilească pentru că el este „agentul rațiunii împotriva iraționalului organizat... una din cheile decenței umane, sociale și civice.”

Friday, 16 March 2018

Katherine Anne Porter, „Corabia nebunilor”

– Ship of Fools. Traducerea Eugen B. Marian – e-book.



Perioada lecturii: 11 februarie – 11 martie 2018

Votul meu:




Cu toate că mama avea Corabia nebunilor a lui Katherine Anne Porter în bibliotecă de cînd eram copil (din cîte știu, o mai are încă – chiar ediția aceasta, publicată de Cartea românească în 1975 – oare  o mai fi fost reeditată?), și deși pe vremea aceea citeam cam tot ce-mi pica în mînă, nu știu de ce romanul ăsta nu m-a atras – ceva nu-mi plăcea la el, poate coperta (că titlul corespundea destul de bine orizonturilor mele de așteptare), sau poate l-oi fi răsfoit și nu mi-a plăcut stilul, nu-mi amintesc, cert este că îl citesc, iată, la mai bine de 40 de ani de la publicare și la aproape 60 de la apariția sa din 1962.

În orice caz, dacă stilul este cel care m-a făcut să-l ocolesc, trebuie să spun că intuiția mea a funcționat. Nu că nu ar merita să fie citit, de fapt, în linii mari romanul este destul de interesant,  în ciuda aerului ușor demodat și oarecum lipsit de strălucire, cauzat poate și de caracterul hibrid al scriiturii, în sens negativ, nu postmodernist: naratorul este ba omniscient ba introspectiv, preluînd vocea interioară a unuia sau a altuia dintre personaje, dar trecerea de la o ipostază narativă la alta este făcută cu o mai mare grijă pentru echilibru și simetrie decît pentru finețea tranziției (fiecare personaj trebuie să aibă timp egal de apariție, probabil pentru a nu-și putea aroga titlul de erou principal, în detrimentul celorlalte) astfel încît întreg romanul pare să ezite între o abordare modernistă sau realistă a narațiunii.

Monday, 5 March 2018

Alberto Martini, „Enigme captivante ale istoriei”

 – Editura Prietenii cărții, 1999



Perioada lecturii: 18 februarie – 4 martie 2018

Votul meu:



Eu credeam că autorii cu nume inventate și furtul de cărți sînt marca exclusivă a editurii „Alcris”, da’ văd că nici „Prietenii cărții” nu se dă în lături de la asemenea practici. Spun asta pentru că degeaba am căutat, n-am reușit să găsesc vreun autor cu numele de Alberto Martini – singura personalitate de care vorbeste Wikipedia este un pictor italian  care a preferat să ilustreze cărți, nu să le scrie.

Acum nu zic că Google le știe pe toate și mă trezesc eu să mă erijez în acuzator inflexibil doar pe baza lui, dar cartea însăși pare încropită la repezeală, adunînd  informații de pe ici și colo fără să le susțină bibliografic așa că nu știi care-s credibile și care nu. În plus se încheie abrupt, aproape în mijlocul frazei. Pe ansamblu, are aerul unui periodic de vulgarizare a științei botezat pretențios carte. Foarte neprofesional, da’ de ce mă mir, la urma urmelor, nu e decît foarte românesc 😐.

Friday, 2 March 2018

Elie Wiesel, „Celebrare biblică. Portrete și legende”

(Célébration biblique. Portraits et légendes). Traducere de Janina Ianoși – Editura Hasefer, București, 1998. ISBN 973-9235-52-2. 244 p.



Perioada lecturii: 6-24 februarie 2018 

Votul meu:



Exemplarul meu din Celebrare biblică, cel al editurii Hasefer din 1998 mi-a fost dăruit în 2001, de ziua mea, de către o prietenă, care mi-a scris pe pagina de gardă, alături de obișnuitele urări, și pariul pascalian: „Pariați că Dumnezeu există. Dacă ați pariat că există și există, câștigați totul. Dacă ați pariat că există și nu există, nu pierdeți nimic.” Deși m-a încîntat atunci metoda de convingere a lui Pascal (de departe mai incitantă decît profeția lui Malraux „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” a cărei autenticitate, sau măcar exactitate a stîrnit ceva controverse, cum puteți vedea de exemplu aici) și deși recomandările prietenei mele nu mă dezamăgiseră niciodată, nu știu de ce am tot amînat s-o citesc. E drept că a fost printre puținele cărți pe care le-am luat cu mine atunci cînd am emigrat în Canada, patru ani mai tîrziu, dar ajunsă aici am pus-o din nou pe raft uitînd complet de ea. Și uite-așa am ajuns s-o citesc după douăzeci de ani de la publicarea în limba româna (cred că e prima ediție la noi, da’ nu bag mîna-n foc) și după mai bine de patruzeci de ani de la apariție (1975, Éditions du Seuil). Acum îmi pare rău că am ocolit-o atîta vreme pentru că, în ciuda cunoștințelor mele biblice destul de limitate, lectura s-a dovedit incitantă, iar interpretarea unor figuri religioase care erau și pentru mine, ca pentru multă lume locuitoare a spațiului  laic, doar niște simboluri sau alegorii, extrem de interesantă.

Friday, 23 February 2018

Dan Coman, „Parohia”

 – e-book



Perioada lecturii: 7 – 16 februarie 2018

Votul meu:


Iată-mă la finalul unei alte opere scrise în ceea ce s-ar putea numi, oarecum impropriu, realism magic est-european (după Rugul lui Dragomán György), și tot n-am găsit un apelativ mai potrivit pentru o astfel de scriitură căreia Dan Coman pare să-i găsească încă și mai multe valențe în miniaturala sa capodoperă Parohia, un roman atît de neconvențional încît e greu de considerat cu adevărat unul, în ciuda faptului că o generație întreagă de postmoderni au forțat într-atît granițele genului încît acceptă astăzi aproape orice fel de abordare.

De fapt Parohia și Rugul, atît de diferite din punct de vedere al construcției narative și al stilului, mai au cîteva puncte comune în afară de reinterpretarea originală a realismului magic despre care vorbeam mai devreme. În ambele romane, lumii exterioare dezolante i se opune o lume interioară care se apără de agresivitatea externă fie prin imaginație, fie prin opacitate. În ambele, naratorii sînt doar parțial creditabili, pentru că înțeleg doar parțial evenimentele la care asistă. În ambele, fundalul este istoria recentă, narațiunea lui Dragomán György părînd să continue povestea exact din locul în care a lăsat-o cea a lui Dan Coman – evenimentele din decembrie 1989.

Wednesday, 14 February 2018

Eleanor Catton, "The Luminaries"

 – e-book

Read from January 3rd to February 6th 2018
My rating: 



When she was 14, says Wikipedia, Eleanor Catton and her father went to Arthur’s Pass from Christchurch, their home city. She was immediately fascinated by the stories about the Gold Rush in the 1860s, and she will return later to the West Coast, this time going to Hokitika, the most famous center of the West coast Gold Rush, to study the documents and to look for names and personalities of those times. Thus was born The Luminaries.

Therefore, The Luminaries is a historical novel – let’s say in Victorian style, about 19th-century New Zealand, spiced with some elements of the gothic novel, that playfully show that there are more things in heaven and earth than are dreamt in mankind’s philosophy. Or maybe the label was put in a hurry and history is only the background for a wonderful love story, literally (and literary J) proving that l’amor muove il sole e l’altre stele. Or maybe the love story, wonderful as it is, takes only secondary place  to the powerful thriller that reveals once again that the sleep of reason produces monsters, with a touch of a mystery for whoever wants to challenge his “little grey cells”. Indeed it is. That is, it is all this and none of the above, a postmodern masterpiece that takes ingredients from many genres (nothing new here, it is what postmodernists have been doing for a long time now), to establish the compatibility chart between the narrative and the reader, daring the latter to choose among the many stories the one that speaks to him. For each one of the stories seems to have a hidden meaning.

Thursday, 8 February 2018

Patrick Modiano, « La ronde de nuit »

Éditions Gallimard 1969, 156 pages 


Lu du 24 janvier au 7 février 2018

Mon vote :

 

C'est bizarre comment parfois les livres qu'on choisit de lire à un moment donné se regroupent et communiquent entre eux. Quand j’ai commencé "La ronde de nuit," de Patrick Modiano, je venais de finir un essai sur la naissance du concept de nation, dans lequel l'auteur expliquait que les notions de patriote et de patriotisme sont assez neufs, de toute façon non plus vieux que la nation même – environ deux siècles (même en France qui avait acquis pourtant depuis longtemps une grande partie de ses ingrédients – unité administrative, de langue et de territoire), et qu’ils ont été "inventés" par cette dernière afin de lui consolider la position. La trahison de patrie n’a pas été donc un péché capital depuis toujours, et beaucoup de ceux qui ont collaboré pendant la deuxième guerre l’ont fait non par lâcheté ou pour profiter, mais plutôt parce qu’ils croyaient au droit du vainqueur, ou parce qu’ils craignaient le communisme.

Dans ce contexte, le souvenir de la princesse de Lamballe, qui obsède le narrateur, semble devenir non seulement un exemple que les idéaux sont vides de contenu (elle a préféré mourir au nom de la monarchie, qui ne représente plus rien dans le présent,  tout comme maintenant on se meurt au nom de la patrie, qui ne représentera peut-être plus rien dans le futur), mais aussi un exemple qu’un traître pour les uns peut devenir soit un héros, soit un fou incompréhensible pour les autres.

Pourquoi n’a-t-elle pas crié : « VIVE LA NATION ! » Moi je le répéterais autant de fois qu’ils le veulent. Je suis la plus docile des putains.

Tuesday, 30 January 2018

Lucian Boia, „Două secole de mitologie națională”

 – Humanitas 2017. ISBN 978-973-50-5579-0 132 p.



Perioada lecturii: 10 – 23 ianuarie 2018

Votul meu:


Abia ce-am terminat de citit eseul lui Lucian Boia, Două secole de mitologie națională, că m-am și dus fuga pe net, după bunul meu obicei, ca să văd cum l-au primit românii; dar, spre marea mea dezamăgire, în afara unei recenzii destul de plate, Națiunea -geneză, prezent și viitor,  publicată de Z. Ornea în România literară nr. 5, din 2000, și care se mulțumește cu un rezumat reticent al cărții, nu am găsit decît cîteva articole virulent-incoerente, majoritatea atacînd opera (și imaginea) autorului în general, nu numai lucrarea de față, pe care le trec totuși repede în revistă nu ca să le contrazic (sînt prea odihnite, ce rost ar avea?), ci pentru că, în ton cu tema eseului, le găsesc înduioșător de reprezentative pentru patriotismul de operetă al românului, care denunță cu sfîntă indignare orice opinie care nu ridică în slăvi țărișoara și neamul lui cel românesc:  așa de pildă, cel publicat în Cuvîntul ortodox (prima dată cînd aud de site-ul ăsta) în mai 2014, pe care n-am avut răbdare să-l citesc (mai ales că se răstea rău la mine cu tot felul de sublinieri, majuscule și citate scrise cu roșu), dar al cărui titlu rezumă cu siguranță excelent conținutul: “DEMITIZATORUL” LUCIAN BOIA LEGITIMEAZAREVIZIONISMUL MAGHIAR: “Românii nu puteau invoca un DREPT ISTORIC asupraTRANSILVANIEI, care nu aparținuse niciodată României”. Care este sensul acesteinoi teme lansate într-o perioada tulbure de intelectualii fideli AGENDEIEURO-ATLANTICE?; o notificare scandalizată cu accente caragialiene publicată în Ziua veche (nici de site-ul ăsta nu aveam habar) din 23 ianuarie 2013 de Marius Bâtcă sub titlul Rușine, MNAR! De Ziua Unirii, 24 ianuarie, expoziție“Mitul național” și în sfîrșit, un articol care desființează opera scriitorului nu foarte științific dar cu mult suflet, arătînd pas cu pas că, spre deosebire de piepturile unor istorici ahtiați doar de gloria efemeră, doar în pieptul autorului său bate o adevărată inimă de român (ironia îndoielnică am preluat-o chiar de la acel autor, d-l Florin T. Roman – un alt necunoscut, e cert, ignoranța mea nu cunoaște limite), publicat în Napoca News sub titlul Lucian Boia – istoric sau mit? 

Thursday, 25 January 2018

Amin Maalouf, „Samarkand”

 (Samarcande) Traducere din limba franceză,  Florin Sicoie. Polirom, 2014.


Perioada lecturii: 5 – 21 ianuarie 2018

Votul meu:




S-ar părea că viața lui Amin Maalouf a fost la fel de spectaculoasă ca aceea a eroilor săi. Născut la Beirut în 1949, din părinți creștini, a locuit acolo împreună cu familia pînă în 1975, cînd a izbucnit războiul civil și a fost, așa cum el însuși mărturisește, confruntat pentru prima dată cu atrocitățile pe care oamenii le comit în numele religiei, căci pînă atunci creștinii și arabii conviețuiau pașnic în Liban. Refugiat la Paris, a renunțat la profesiunea de jurnalist pentru a deveni scriitor, publicând mai multe cărți, atît de ficțiune cît și de non ficțiune, toate în limba franceză.

Apărut în 1988, Samarkand, al doilea roman al său, seduce încă din titlu cu promisiunea de a dezvălui cîte ceva din misterele Orientului, promisiune de care se achită magistral, împletind cu finețe realul și imaginarul, informația istorică și ficțiunea cu scopul a recrea acea atmosferă specifică, amestec de intrigi și filosofie, de cruzime și blândețe, de atrocități și poezie a lumii celor o mie și una de nopți. O lume imuabilă, al cărei prezent  se agață cu încăpățînare de trecut, unificând ceea ce părea inițial imaginea a două Persii: una medievală, de la sfîrșitul  secolului al XI-lea și începutul secolului al XII-lea și cealaltă modernă, de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. De fapt trecutul și prezentul nu sînt decît două fețe ale aceleiași monede, chiar dacă la început singura legătură între ele pare să fie făcută numai de un manuscris misterios, care ar fi aparținut lui Omar Khayyam și care, după cum ne informează naratorul chiar din primele rînduri, s-ar afla acum pe fundul Oceanului Atlantic, în burta Titanicului.

Friday, 19 January 2018

Lynn Picknett & Clive Prince, „Conspirația Stargate”

(The Stargate Conspiracy) – ebook.


Perioada lecturii 6 – 17 ianuarie 2018

Votul meu:


Demne de admirație eforturile autorilor Lynn Picknett și Clive Prince de a unifica teoriile referitoare la noua ordine bazată pe conștiința de grup și sinergie care au creat o întreagă subcultură sub numele de New Age, și despre care cu toții am auzit cîte ceva dar o tratăm de obicei superficial, punînd-o repede în categoriile oarecum disprețuite ale paranormalui și/ sau ale conspirației, și considerînd-o așadar nedemnă de o abordare mai serioasă. Se pare însă că teoriile ei sînt studiate și monitorizate atent de instituții serioase ca NASA sau CIA, cu toate că scopul acestor studii și observații rămîne oarecum obscur.

În orice caz, credem sau nu în existența civilizațiilor extraterestre, în parapsihologie și paranormal, cartea Conspirația Stargate este utilă în măsura în care oferă o imagine de ansamblu a ideologiei grupurilor care și-au făcut din lumile de dincolo de curcubeu o nouă religie, legînd de ele viitorul umanității.

Tuesday, 16 January 2018

Roberto Bolaño, “By Night in Chile”

 – Nocturno de Chile. Translated by Chris Andrews. New Directions, 2003; ISBN 978-0-8112-1547-3 ; 130 p.


Read from  December 29th 2017 to January 9th 2018

My rating:




“Take off your wig” says Chesterton in the motto of Roberto Bolaño’s novella, By Night in Chile. Then tell the truth, the bald truth, and nothing but the truth.

But what truth? On his deathbed, Sebastián Urrutia Lacroix, priest, literary critic and aspiring poet, mightily takes responsibility for his actions, words and even silences, in a fractured confession that has both the appearance of truth and the suggestion of delusion, although he always seems sanctioned by the spectre of a mysterious, slightly menacing wizened youth:

The wizened youth is watching from a yellow street corner and yelling at me. (…) I can see his jaws and his lips moving and I know he’s shouting, but I cannot hear his words. He can see me whispering, propped up on one elbow, while my bed negotiates the meanders of my fever, but he cannot hear my words either.

Tuesday, 9 January 2018

Jeannette Walls, “The Glass Castle: A Memoir”

 – e-book


Read from 1st to 4th of January 2018

My rating:




In an article published in Vanity Fair after the release of the movie adaptation of The Glass Castle, Christine Champagne quotes Jeannette Walls remembering the effect her memoir had on her mother:  “The book was tough on her. But bless her heart—she said, ‘I don’t see it quite the way you did, but that’s the way you saw it.’ It’s crazy that she can see that.”

This candid statement made me meditate, not for the first time, upon that controversial and sometimes even ingrate place memoirs, diaries, even personal letters occupy – not quite fiction, because the events are supposed to have truly happened, but not quite reality – not only because human memory is faulty but also because the interpretation of the said events often distort them. Therefore these works are suspended somewhere in between, where everything is a little blurred and you cannot really accept nor deny objectivity, reliability, spontaneity and so on. Sometimes one of them makes that big step towards the literature realm and becomes art, like Solzhenitsyn’s Gulag Archipelago, in which the truth and the way the truth is told are equally important, but most of them inhabit the grey zone forever.

Jeannette Walls’s Glass Castle, despite its fairytale title and its peculiar talent to present the gruesome in an affectionate way is no exception. A very good memoir, but, as Francine Prose justly remarks in her NY Times review that “falls short of being art”.